Doctor Strange: spre infinit și mai departe!

Cine este Stephen Vincent Strange? Pentru cei mai puțin familiarizați cu Marvel, probabil că acest nume era necunoscut înainte de filmul Doctor Strange (2016). Stephen Strange era unul dintre cei mai buni neurochirurgi ai lumii, până când, în urma unui accident, mâinile îi sunt grav rănite și nu mai poate profesa. Cum cariera era întreaga sa viață, încearcă orice cale de a-și vindeca mâinile. Astfel, ajunge în Kamar-Taj și descoperă că lumea pe care o cunoaște e doar o mică parte dintr-un Univers plin de posibilități. Egoist și arogant, Strange trebuie să se schimbe și să accepte că există lucruri mai presus de el. Deși nu reușește să se vindece, e nevoit să se alăture vrăjitorilor din templu în lupta cu forțe malefice, care doresc distrugerea Pământului.

Încă de la primul teaser, Marvel ne arăta că poate și mai mult.  Aducând în Marvel Cinematic Universe alte nume mari, precum Benedict Cumberbatch sau Mads Mikkelsen, un supererou diferit și efecte speciale ce ar încânta privirea chiar și celor pretențioși, Marvel a ridicat mult așteptările pentru acest film. Și le-a îndeplinit, pe de-o parte. La nivel vizual, efectele speciale sunt inefabile. De la vrăji simple, la modificarea arhitecturii clădirilor, la mișcarea unui oraș întreg, la călătoria prin multiverse, totul este atent gândit și superb realizat pentru un maximum de impact vizual. 

Întregul efort al echipei de la efecte speciale este susținut de scenografi și realizatorii costumelor, pentru că, oriunde ai privi, abundența detaliilor nu poate fi trecută cu vederea și menționez, în mod deosebit, elementele unice acestui film, precum decorul templelor vrăjitorilor și costumul lui Doctor Strange. Din nefericire, se pare că regizorul-scenarist, Scott Derrickson, deși foarte implicat în proiect, nu are suficientă experiență (nici ca scenarist, nici ca regizor) pentru a profita de întregul potențial al filmului, iar cuvântul întreg este important în acest context. Deși Doctor Strange pare independent de celelalte filme din MCU, nu dă impresia de film solid, de film întreg. Cel puțin la prima vizionare, dă impresia că e făcut din multe, multe bucăți puse împreună, că nu are un ritm constant, că nu are o structură clară a secvențelor și momente de vârf, dar aici este și o problemă din scenariu.

Alegerea lui Benedict Cumberbatch în rolul lui Doctor Strange este perfectă, actorul având potențialul să ajungă în pop-culture cum e Robert Downey Jr. pentru Iron Man sau Hugh Jackman pentru Wolverine. Desigur că această afirmație poate fi acuzată de snobism. Actorul are multe alte roluri foarte bune, dar își stăpânește perfect personajul și este foarte carismatic, făcând mai ușoară trecerea cu vederea peste problemele din scenariu.

Ca-n majoritatea filmelor Marvel, villanul / răufăcătorul lasă mult de dorit, dar ce e cu adevărat enervant e că exista potențial. Kaecilius (Mads Mikkelsen) a ajuns la templu, la fel ca Stephen Strange, în urma unui eveniment tragic din viața sa, în care i-a pierdut pe toți cei apropiați. Dorind alinare pentru cumplita sa suferință, Kaecilius a simțit că, în schimb, e transformat într-un sclav al magiei, nevoit să lupte cu răul. Asta până când află că una dintre persoanele pe care o respecta folosea magie interzisă și, dezamăgit, își dă seama că a fost manipulat și că doar tabăra cealaltă îi poate oferi ceea ce caută. Kaecilius devine un slujitor al lui Dormammu, o entitate din Dimensiunea Întunecată, cu puteri inimaginabile, care vrea să consume toate lumile și să le domine. Lumea promisă de Dormammu e o lume în care nu există timp, în care nu există moarte, deci, implicit, o lume eternă și lipsită de suferință.

La o primă vedere, poate părea o poveste superficială, dar putea deveni mai mult, explorând suferința și motivațiile lui Kaecilius și consecințele pe care le poate avea ascunderea adevărului. Din acest motiv, Mads Mikkelsen poate fi acuzat că face un rol slab. Deși, precum Cumberbatch, este stăpân pe rol, apare prea puțin în film, iar motivațiile și suferința nu reies din comportamentul personajului. Și ce dacă? Important e să mă distrez! – ar spune spectatorul obișnuit. Și, pe de-o parte, are dreptate, filmele Marvel sunt filme de divertisment, adresate maselor, dar, cu puțin efort, Doctor Strange putea mulțumi pe toată lumea. Filmul este captivant și amuzant, deși umorul e dus puțin prea departe: chiar și Kaecilius, marele răufăcător, cel plin de suferință, care s-a aliat cu Răul Absolut, face glume. 

Dar, cu siguranță, cel mai deranjant aspect al filmului este coloana sonoră. Benzile desenate au avut un mare impact în anii ’60 asupra trupelor de rock psihedelic, în special datorită subiectelor abordate și artei lui Steve Ditko, așa că așteptările erau ca filmul să aibă o coloană sonoră cu muzică psihedelică, drept omagiu, sau măcar melodii care să redea misticismul filmului. În schimb, coloana sonoră poate fi ușor enumerată printre cele mai proaste coloane sonore din filme, pentru că Michael Giacchino, compozitorul, tratează Doctor Strange ca pe un oarecare film de acțiune, așa că majoritatea melodiilor sunt epice, de luptă, și nu redau deloc trăsăturile aparte ale filmului. Singurele referințe la muzica psihedelică sunt melodia Interstellar Overdrive, de la Pink Floyd (Pink Floyd erau fani Doctor Strange, personajul apare chiar pe coverul unui album de-al lor, A Saucerful of Secrets) și o altă melodie pusă pe creditele din final.

Cu toate defectele sale, Doctor Strange este printre cele mai bune și captivante filme de la Marvel. Cu efecte vizuale deosebite, decoruri și costume atent lucrate și actori foarte buni, Doctor Strange îndeplinește promisiunea făcută: de a te uimi. Filmul se remarcă mai ales la nivelul efectelor speciale, care merită admirate pe un ecran cât mai mare sau în 4DX. De menționat că filmul mai are două secvențe, așa cum Marvel ne-a obișnuit, după primele credite și la final.

NOTA MEA: 8.5

Captain America: Civil War

Înainte de proiecția filmului, am fost întrebat de care parte sunt, Captain America Team sau Iron Man Team, cu promisiunea că voi primi în schimbul răspunsului meu un abțibild cu echipa aleasă. Evaziv, am spus că nu vreau să aleg o echipă, așa că mi-am luat abțibilduri cu ambele tabere. Simțeam că alegerea unei tabere e doar o strategie de marketing și că filmul e mai mult de atât, că mă va surprinde prin povestea sa, în care nu există bine și rău, doar motivații și scopuri. Cu o mică reținere, cauzată de dezamăgirea provocată de Batman v Superman, am plecat spre sala de cinema.

Conflictul din Captain America: Civil War apare când Răzbunătorilor li se cere să se subordoneze Organizației Națiunilor Unite și să semneze un tratat numit Sokovia Accords. Această măsură este luată pentru a preveni alte distrugeri cauzate de supereroi în luptele cu răul, deoarece au existat multe victime colaterale (distrugerea New York-ului, în The Avengers; distrugerea Sokoviei, în Avengers: Age of Ultron), iar oamenii încep să-și piardă încrederea în supereroi și să se teamă de ei, privindu-i drept justițiari scăpați de sub control. Deși tratatul se vrea a fi o formă de control, pentru a crea stabilitate, echilibru, Steve Rogers refuză să-l semneze, deoarece consideră că, astfel, Răzbunătorii și-ar pierde libertatea. 

Odată cu puterile mari, vin și mari responsabilități. Tony Stark, mustrat de conștiință pentru daunele cauzate și oamenii uciși, devine imediat un susținător al tratatului, alături de Vision și War Machine. La scurt timp, un atentat terorist ia viața a zeci de oameni, iar vinovatul pare să fie Războinicul Iernii, Bucky Barnes. Steve Rogers crede că Bucky este înscenat, că nu este vinovat și, pentru că-i ia apărarea, este privit drept infractor, moment în care începe rivalitatea dintre el și Tony.

Filmul începe cu câteva secvențe stângace, care par adăugate doar pentru că scenariștii aveau de bifat elemente pe o listă: mustrare de conștiință pentru Tony Stark – bifat; flashback cu Războinicul Iernii, pentru a-l aduce mai târziu în poveste – bifat; o secvență în care Wanda își folosește greșit puterile, doar pentru a regreta tot restul filmului – bifat. Deși aceste secvențe par realizate într-o manieră leneșă și nu transmit emoție, împing mult povestea și ajută la dezvoltarea personajelor. Cu toate că filmul are multe personaje, greu de construit și caracterizat în 2 ore și 26 de minute, scenariștii și regizorii le fac tuturor dreptate, ceea ce este un mare punct în plus: fiecare personaj are motivele sale și știe de ce a ales de partea cui să lupte.

Captain America: Civil War are avantajul că majoritatea personajelor au fost construite de-a lungul celorlalte filme din Universul Cinematografic Marvel, iar acum poate lua toate acele personaje și relații de prietenie și să le supună unor grele încercări. Nu există un răufăcător, o ființă ce vrea doar distrugere și care trebuie oprită cu orice preț. Nu există bine și rău, ci doar oameni cu păreri diferite, oameni care se cunosc și, mai mult, pe care-i leagă o lungă relație de prietenie și colaborare. Scenariștii au construit cu grijă fiecare personaj, le-au oferit profunzime și complexitate, fiecare se întreabă dacă e bine sau nu ce face și, în confruntări, nu uită că cel din fața sa îi este prieten. Toată povestea este dusă la un alt nivel în ultima parte a filmului, când conflictul devine personal, iar personajele nu mai gândesc rațional, ci emoțional.

Pe lângă Tony Stark (Robert Downey Jr.) și Steve Rogers (Chris Evans), merită menționați Bucky Barnes (Sebastian Stan), T’Challa / Black Panther (Chadwick Boseman) și Zemo (Daniel Brühl). Bucky este personajul cu cele mai multe mustrări de conștiință, din cauza trecutului său, în care a ucis nenumărați oameni sub numele Războinicul Iernii. Deși prietenul său, Steve, îi este alături și încearcă să dovedească lumii că Bucky nu este un terorist, Bucky este instabil, captiv între cele două personalități ale sale, motiv pentru care este considerat foarte periculos. T’Challa și Zemo au aceeași motivație: dorința de răzbunare. Cu traume lăsate de pierderea unor persoane dragi, aceste personaje sunt orbite de dezolare și de speranța că, odată ce se vor răzbuna, suferința le va fi mai mică. 

Apar, pentru scurt timp, Ant-Man (Paul Rudd) și Spider-Man (Tom Holland), care sunt foarte amuzanți. De fapt, întregul film are momente de umor, momente care par și mai amuzante atunci când filmul vrea să fie foarte serios. Această îmbinare între momentele dure, de conflict și umorul personajelor face ca filmul să devină o experiență relaxantă, captivantă, dar și emoționantă și neliniștită. Ant-Man și Spider-Man iau parte la una dintre cele mai impresionante confruntări pe care o putea avea un film cu supereroi: o confruntare între Iron Man, Black Panther, Vision, Black Widow, War Machine și Spider-man, pe de-o parte, și Captain America, Bucky, Falcon, Scarlett Witch, Hawkeye și Ant-Man, de cealaltă parte. Secvența este plină de umor de situație și de limbaj, dar cel mai mult iese în evidență excelenta coregrafie.

Momentele de acțiune sunt atent coregrafiate. Luptele sunt trase în cadre lungi, acțiunea e clară și spectaculoasă. Sunt și câteva secvențe mai puțin bune, în care directorul de imagine, Trent Opaloch, a decis să folosească cadre scurte și o cameră ce se mișcă foarte mult, precum o cameră ținută în mână, care, în combinație cu marele ecran și ochelarii 3D, pot deveni o experiență obositoare și neplăcută. Dar, revenind la coregrafie, este de admirat efortul depus pentru ca secvențele de acțiune să arate cât mai bine. Este chiar și o urmărire de mașini ce are loc în... București.

Orice părere aș avea despre România și oricât de mult aș nega sentimentul de apartenență la o țară, undeva, în inconștientul meu, este un mic patriot, care se bucură cu un entuziasm copilăresc mereu când se face referire la această țară micuță, uitată de lume, pe care o numim România. Cel mai probabil datorită actorului de origine română, Sebastian Stan, România este menționată în film, sunt și câteva replici în română și o urmărire în care se văd mașini cu număr de București. Secvența respectivă, totuși, nu a fost filmată în București, ci în Berlin.

Este Captain America: Civil War cel mai bun film de la Marvel, așa cum se zvonește? Doar spectatorul poate decide, însă este, fără îndoială, un film bun, în care efortul realizatorilor este vizibil în fiecare aspect, dar în special în sufletul filmului: scenariul. Plin de momente puternice, emoționante și dramatice, dar fără să ducă lipsă de umor, scenariul împinge personajele la extrem, distruge relații, transformă prietenia și iubirea în amăgire și dispreț, iar suferința cauzată de pierderea celor dragi devine o nebună dorință de răzbunare. 

NOTA MEA: 8.5

Călătoria lui Chihiro: basmul japonez

Cinematografia niponă m-a surprins întotdeauna, în special pe partea de animație. Regizorii estici au idei deosebite și modalități inedite de a le transpune în film. Sunt mulți oameni care asociază animația cu filmul pentru copii, dar nu își dau seama că poate fi mai mult de atât. Mormântul licuricilor, drama lui Isao Takahata, ne arată războiul din perspectiva unor copii orfani; Mamoru Oshii, Katsuhiro Ôtomo și Satoshi Kon ne poartă prin incredibile universuri science-fiction cu Akira, Ghost in the Shell, Paprika; cei mai pretențioși, care vor un film mai artistic, pot încerca Oul Îngerului, al lui Mamoru Oshii, o reinterpretare a unor evenimente biblice. Și ajungem la Hayao Miyazaki și filmele sale fantastice (Vecinul meu,Totoro; Prințesa Mononoke, Călătoria lui Chihiro). Fiecare dintre filmele sale merită analizat într-o cronică separată.

Călătoria lui Chihiro (2001) este cel mai cunoscut film al lui Hayao Miyazaki, care a ajuns la public și datorită câștigării Oscarului pentru cel mai bun film de animație. Miyazaki crede că lumea nu este suficient de simplă pentru a fi descrisă în cuvinte; de aceea, el se folosește de animație pentru a-și transmite ideile. Inspirat de folclorul japonez, regizorul își plasează personajele în lumi viu colorate, atent descrise, care captivează spectatorul pe tot parcursul filmului și mult după. În acest film, Chihiro, o fată de 10 ani, se mută cu familia într-o altă casă. În drumul spre noua casă, se rătăcesc și ajung, printr-un tunel, la ceea ce pare un parc tematic abandonat. Doar că, odată cu lăsarea nopții, realul și fantasticul se întrepătrund, parcul este învăluit de spirite și creaturi. Părinții lui Chihiro sunt transformați în porci, iar ea rămâne singură în acest tărâm necunoscut.

Titlul este sugestiv. Chihiro pornește, asemenea personajelor din basm, într-o călătorie, într-o inițiere. Prima conversație o are cu Haku, un personaj al lumii fantastice, cu întruchipare de om. El îi spune lui Chihiro că trebuie să mănânce ceva din această lume sau va dispărea. Chihiro acceptă și, astfel, începe călătoria, lupta pentru a-și recăpăta părinții. Legătura dintre real și fantastic este un pod și, imediat ce-l traversează, Chihiro este captivă în fantastic. Trebuie să se maturizeze prematur, să-și găsească de lucru, să se integreze în această lume. Dacă nu, va fi transformată, la rândul ei, în animal.

Angajată la o baie publică, condusă de Yubaba, o vrăjitoare, Chihiro este obligată să renunțe la numele ei și să adopte un alt nume: Sen. Schimbarea numelui este o vrajă prin care Yubaba l-a înrobit și pe Haku. Dacă nu-ți poți aminti numele tău adevărat, nu poți fi liber. Nu voi numi probele prin care trebuie să treacă Chihiro, pentru că nu vreau să vă privez de această încântătoare poveste, iar cuvintele ar fi insuficiente pentru a descrie frumusețea acelei lumi.

Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea și ieșirea din lumea fantastică se face printr-un tunel. Ce este, însă, de remarcat, este cum decide regizorul să arate intrarea în fantastic și părăsirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare și poziția personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (și la intrare, și la ieșire), iar tatăl, în față, le ghidează. În tunelul spre ieșire, mama și tatăl nu-și amintesc nimic din lumea fantastică. Chihiro pare că se întreabă dacă nu cumva s-a aflat într-un spațiu oniric, într-un vis. Timpul îi oferă răspunsul. Iarba a crescut și pe mașină s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar câteva zile în lumea fantastică) nu este același ca în lumea reală, unde pare că au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima dată spre tunel, Chihiro se urcă în mașină și pleacă. Rămâne, însă, o întrebare:

Își amintește?

P.S.

Îmi place cum am încheiat cronica și preferam să rămână așa, însă finalul filmului este discutabil și, pentru că există două variante, merită menționate. În varianta japoneză, filmul se încheie cum am descris mai sus. Chihiro privește tunelul, se urcă în mașină și pleacă. Hayao Miyazaki spunea, într-un interviu, că Chihiro nu-și amintește, dar că “a nu-ți aminti” nu înseamnă “a uita”, deci Chihiro își poate aminti, cândva, de această aventură. În varianta dublată, însă, lucrurile stau diferit. După ce Chihiro se urcă în mașină, tatăl ei spune: “O nouă casă, o nouă școală, e puțin înfricoșător...”, iar Chihiro răspunde: “Cred că mă voi descurca”. Aceste linii au fost aprobate de studioul Ghibli (studioul japonez care a făcut filmul) și clarifică finalul poveștii.

The Revenant: răzbunarea spiritului rătăcitor

The Revenant, film bazat pe o poveste reală, îl are în centru pe exploratorul Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), în anii 1820, pe teritoriul Americii. La vremea aceea, ținuturile semi-sălbatice erau scena confruntărilor frecvente dintre băștinași, americani și francezi. Grupul său este atacat și, în timpul evadării, în pădure, Glass dă peste un urs grizzly. Scapă cu viață, dar rănile provocate de urs sunt grave. Grupul său crede că va avea o moarte rapidă și dureroasă și, pentru că transportarea lui este dificilă, trei oameni rămân să-l vegheze în aceste ultime momente: fiul său, Hawk (Forrest Goodluck), John Fitzgerald (Tom Hardy) și Bridger (Will Poulter). Fitzgerald își trădează cauza, îl ucide pe Hawk și fuge împreună cu Bridger, considerându-l mort pe Glass. Plin de durere, nu doar fizică, ci și sufletească (pierderea fiului său), Hugh Glass se luptă să supraviețuiască. Tot ce-și dorește este răzbunarea.

Filmul a fost regizat de Alejandro G. Iñárritu, care s-a făcut remarcat la nivel mondial prin filmul Birdman (2014), ce a primit patru Oscaruri importante (cel mai bun film, regie, imagine și cel mai bun scenariu original). Birdman a fost o provocare, deoarece are cadre foarte lungi și pare filmat în cadru-secvență. În The Revenant, Iñárritu a fost și mai ambițios, dorindu-și să filmeze cadre lungi în condiții dure (frig, zone greu accesibile) și în lumină naturală, pentru realism (ceea ce înseamnă că puteau filma doar câteva ore pe zi), motiv pentru care etapa de producție a durat nouă luni. 

Numele titlului vine din limba franceză și înseamnă a reveni sau spirit. Alejandro G. Iñárritu a adus câteva modificări poveștii originale, cea mai importantă fiind adăugarea personajului Hawk. În realitate, Glass nu a avut un fiu, dar decizia regizorului ține de dramaturgie: publicul se atașează mai ușor de personaj. Deși, cu distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul principal, jumătate din public va veni în cinema doar pentru el. Toți actorii merită laudele, deoarece cadrele lungi necesită mult efort și atenție, însă DiCaprio are un rol nu doar foarte solicitant, ci și unic. Nu are multe replici, dar excelența interpretării sale reiese din gesturi și din mimică. Reușește să transmită atât de multă emoție (disperare, durere, regret, ură), încât se poate spune că acesta este cel mai bun rol al său. Tom Hardy, care a avut câteva roluri bune în 2015 (în Mad Max: Fury Road, în Legend), nu se remarcă în mod deosebit. Personajul său, John Fitzgerald este, însă, demn de menționat. Este antagonistul filmului, un om egoist, care se poartă urât cu cei din jurul său, dar această brutalitate a sa nu este de la natură: el a devenit brutal pentru că așa s-au purtat oamenii cu el.

Directorul de imagine, Emmanuel Lubezki, este un adevărat maestru. Cadrele sale surprind nu doar prin frumusețe și compoziție, ci și prin durată și complexitate: vezi Children of Men (2006, r. Alfonso Cuarón), The Tree of Life (2011, r. Terrence Malick), Gravity (2013, r. Alfonso Cuarón), Birdman (2014, r. Alejandro González Iñárritu). În The Revenant, fiecare cadru pare o fotografie. Cadrele lungi, care pot ajunge la câteva minute, sunt atent concepute, cu mișcări complexe ale camerei și acțiune cu multe personaje. Coloristica imaginilor îmi amintește de serialul Vikings sau mult mai cunoscutul serial Game of Thrones. Dar, în afară de cadrele lungi și cele ce redau frumusețea naturii, Lubezki compune și câteva cadre suprarealiste.

Cum eu sunt un mare admirator al secvențelor suprarealiste, am fost foarte încântat să le văd în The Revenant. Aceste secvențe reprezintă visele și coșmarurile lui Hugh Glass. Au scopul de a ne arăta o parte din trecutul său și de a transmite emoție: amintiri cu soția sa, cu copilul său; reîntâlnirea cu fiul său, printre ruinele unei biserici, în pustiu, cu un clopot ce bate în surdină; Glass stă întins pe iarbă și, deasupra lui, soția sa plutește, precum un înger, privindu-l în ochi.

The Revenant atinge niveluri de performanță prin regie, imagine și interpretare. Superbele imagini compuse de Emmanuel Lubezki merită văzute pe un ecran mare, pentru că sunt un spectacol vizual. Scenariul nu este cu mult deosebit de alte povești despre supraviețuire sau răzbunare, însă punctează momentele importante și construiește treptat personajele, într-un mod realist: nu există bine sau rău, doar fapte și motive. Chiar dacă m-au încântat secvențele suprarealiste și am fost surprins de interpretarea excelentă a lui Leonardo DiCaprio, cel mai puternic moment din film este finalul, în care...

NOTA MEA: 8.5

The Hateful Eight: va curge sânge

Tarantino: sânge, violență, întorsături de situație, personaje atent construite și un mod deosebit de a spune o poveste. Prin filme precum Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994), Kill Bill (2003), apreciate atât de critici, cât și de spectatori, Quentin Tarantino a fost etichetat drept un regizor care face entertainment de calitate. The Hateful Eight (2015) este al doilea western al său, după Django Unchained (2012).

Filmul este captivant în primele minute, printr-un cadru cu o statuie cu Iisus răstignit pe cruce, într-o zonă înzăpezită, de deal. Imaginile sunt însoțite de o melodie ce tinde a horror / thriller (inspirată din filmul The Thing – 1982, r. John Carpenter), compusă de maestrul Ennio Morricone, care nu este la prima colaborare cu Tarantino și care a fost compozitor la Bunul, răul și urâtul (1966, r. Sergio Leone), A fost odată în America (1984, r. Sergio Leone), Legenda lui 1900 (1998, r. Giuseppe Tornatore). Cu un astfel de început, apare o deosebită curiozitate pentru a ști care este povestea filmului.

În această zonă înzăpezită, o trăsură încearcă să-și găsească drumul. În trăsură se află vânătorul de recompense John Ruth (Kurt Russell), care merge spre orașul Red Rock pentru a primi recompensa de 10.000$ pentru prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh). Pe drum se întâlnesc cu un alt vânător de recompense, Maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson), și cu Chris Mannix (Walton Goggins), care pretinde că trebuie să ajungă în Red Rock pentru a fi numit șerif.

Din cauza unei furtuni, cei patru, alături de birjarul numit O.B Jackson (James Parks), sunt nevoiți să facă un popas la galanteria lui Minnie. Spre surprinderea lui Warren, care cunoștea locul, de galanterie se ocupă un mexican pe nume Bob (Demián Bichir), care spune că Minnie este plecată. Înăuntru îi așteaptă Oswaldo Mobray (Tim Roth), Joe Gage (Michael Madsen) și generalul Sandy Smithers (Bruce Dern). Deși fiecare își spune povestea, Warren crede că cineva minte și este acolo pentru a o salva pe nelegiuita Domergue și devine vigilent.

Din acest moment, ritmul filmului devine mult mai alert. Nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Îmi amintește de un joc numit Town of Salem, unde există cetățeni și mafie. Cetățenii trebuie să afle cine sunt mafioții și să-i spânzure, iar mafioții trebuie să-i omoare pe cetățeni. Nimeni nu știe ce rol au ceilalți. Jocul este unul psihologic, pentru că trebuie să vorbești cu ceilalți jucători și să-i convingi că ești de partea binelui (fie că ești cetățean, fie că ești mafiot). La fel se întâmplă și în The Hateful Eight, doar că deciziile sunt luate de regizorul-scenarist Quentin Tarantino, iar tu, ca spectator, nu poți decât să admiri ingeniozitatea scenariului.

Un minus al filmului este durata de 3 ore, pentru că durează foarte mult până ajunge trăsura la galanterie. Putea fi adus fără probleme la 2 ore și jumătate. Este, însă, un inconvenient peste care se poate trece cu vederea, pentru că Tarantino vine cu ceva nou. Vom vedea violență și mult sânge (de efectele speciale s-a ocupat Greg Nicotero, care a lucrat la The Walking Dead). Personajele sunt foarte carismatice, cu dialoguri nu foarte profunde, dar foarte plăcute și distractive. Întorsăturile de situație sunt din plin. Pe lângă toate acestea, elementul nou este comicul. Filmul este foarte amuzant, aproape scris ca o comedie. De puține ori mi s-a întâmplat să râd în cinema, dar The Hateful Eight chiar a fost plin de umor. Are comic de situație (Domergue nu are niciun stres că urmează să fie spânzurată), de limbaj (în special glume despre negri), de caracter (aproape toate personajele sunt construite pentru a fi amuzante, într-un fel sau altul).

Demne de menționat sunt interpretările lui Jennifer Jason Leigh și Tim Roth. Jennifer Jason Leigh s-a transpus incredibil în rolul lui Daisy Domergue. Este foarte carismatică și o privești cu interes în fiecare secvență, în special pentru că este imprevizibilă. Expresiile și gesturile ei redau un caracter flegmatic și puțin nebun. Tim Roth (Oswaldo Mobray), din contră, redă un personaj care încearcă să se integreze și să țină situația sub control. Personajul său vorbește repede și zâmbește tot timpul. Îmi amintea de Christoph Waltz în unele secvențe din Inglourious Basterds.

The Hateful Eight este, cu siguranță, un film bun de văzut în cinema. Poate că nu este cel mai bun film al lui Tarantino, dar este foarte distractiv și amuzant. Îmi imaginez cum Tarantino stă în sala de proiecție, privește spectatorii și, la finalul filmului, spune precum Russell Crowe în Gladiatorul (2000): Are you not entertained?

NOTA: 8

Star Wars: Trezirea Forței?

Star Wars. Nu trebuie să fii fan al seriei, nu trebuie să fii cinefil. Dacă te-ai născut pe această planetă, e imposibil să nu fi auzit de Darth Vader sau de celebra replică May the force be with you! Franciza a adus venituri de 28 de miliarde de dolari (din lansări de filme, vânzări de DVD-uri, de jucării, din jocuri video) și a fost cumpărată în 2012, pentru 4 miliarde de dolari, de Disney. Au fost anunțate încă trei filme, care vor continua povestea din prima trilogie. Unii (printre care mă aflu și eu) se întreabă de ce vor să continue o serie care s-a încheiat bine? După ce am văzut Star Wars: The Force Awakens, al 7-lea film din serie, răspunsul a fost evident: pentru bani.

Acțiunea din Star Wars: Trezirea Forței are loc la 30 de ani după conflictele din episodul VI, Star Wars: Întoarcerea lui Jedi, iar Rezistența are de înfruntat o nouă mare putere, din care face parte și Kylo Ren, un Jedi ce a ales partea întunecată a forței și vrea să devină precum Darth Vader. În această luptă, forțele Rezistenței au nevoie de cel mai puternic Jedi, ascuns pe o planetă îndepărtată și considerat de unii o legendă, Luke Skywalker.

Strategia pe care merge Disney este de a atrage publicul tânăr în această lume construită de George Lucas, în timp ce vechilor fani le oferă momente de nostalgie, prin aducerea în poveste a lui Han Solo (Harrison Ford), Chewbacca (Peter Mayhew) și a altor personaje. Deși aceste personaje memorabile oferă forță acestui film, noile personaje par, adesea, prost construite, de parcă ar fi create doar pentru a atrage copiii, iar cel mai bun exemplu este principalul antagonist, Kylo Ren.

Știm despre Kylo Ren (Adam Driver) că-l are ca model pe Darth Vader și că a fost, cândva, un Jedi. Povestea nu ne spune, însă, ce l-a împins pe Ren să aleagă partea întunecată și, fără o motivație, mi se pare un personaj lipsit de credibilitate (poate vor face încă o trilogie-prequel în care ni se va arăta cum a ales această cale). Fără a da spoilere, Ren se comportă precum un adolescent care, simțindu-se neînțeles, îi respinge pe cei din jurul său. Nici măcar oamenii săi nu-l iau în serios. Când se enervează, în loc să-și sugrume subalternii, își scoate periculoasa sabie laser (varianta cu upgrade, cum se vede în trailer) și distruge nervos totul în jurul său. Personajul nu are nici duritatea, nici carisma lui Darth Vader și pare, mai degrabă, o parodie a memorabilului antagonist. 

Dacă tot am menționat cuvântul parodie, trebuie să amintesc stormtrooperii, redutabilii luptători ai forței întunecate. Aflăm că acești soldați sunt luați încă de la naștere și antrenați într-un mediu strict pentru a deveni luptătorii pe care-i vedem. Nu putem să nu ne întrebăm ce funcționează prost la sistemul de educație, pentru că, de zeci de ani, stormtrooperii trag la fel de prost (trag bine doar când e convenabil pentru poveste). Mai mult decât atât, în loc să pară soldați special pregătiți, dacă vă uitați cum merg, veți vedea cât de amuzanți sunt. Și nu doar mersul lor e amuzant, mai fac și glume... tot pe seama lui Kylo Ren, că așa faci cu copiii agitați, râzi de ei.

Tot un stormtrooper este și Finn (John Boyega) care, în timpul unei misiuni, decide că vrea să fugă. Răzvrătirea lui e puțin plauzibilă, dar, fiind un personaj carismatic, se poate trece cu vederea. El o va întâlni pe Rey (Daisy Ridley) și, împreună, pleacă spre Rezistență. Alături de ei se află un robot numit BB-8, asemănător cu R2D2, dar care folosește o sferă pentru a se deplasa. Este la fel de simpatic precum R2D2 și a avut câteva momente în care chiar m-a amuzat.

Filmul urmărește aceeași tendință pe care o au filmele cu supereroi din ultimii ani: să îmbine umorul cu momentele dramatice și epice. Problema este că scenariștii încearcă prea mult să creeze umor (încearcă, de obicei nu le iese), încât compromit dezvoltarea personajelor. Una dintre secvențele care ar fi putut deveni memorabile suferă din această cauză. Spectatorul nu empatizează suficient cu personajele prinse în confruntare (poate doar cu unul dintre ele – Han Solo; veți ști despre ce vorbesc, dacă veți vedea filmul), iar momentele dramatice sunt eclipsate de cele epice (mii de nave zburătoare și mii de stormtrooperi supărați). CGI-ul e fain, de el nu mă plâng.

Star Wars: Trezirea Forței are câteva (puține) momente bune și este ajutat mult de personajele din prima trilogie. Scenariul este slab, nu se ridică la așteptările mele, iar, pe partea de regie, J.J. Abrams (Lost, Mission: Impossible III, Star Trek) nu aduce nimic demn de menționat. Probabil cea mai mare problemă a filmului este antagonistul. Fără un antagonist puternic, filmul devine prost. Cu un Kylo Ren emo și stormtrooperi glumeți, totul pare o parodie. Deci, mergeți la cinema să vedeți Spaceballs: the farce awaken.

NOTA MEA: 5.5

Steve Jobs: dirijorul

Genii, mari artiști, inovatori. Creația unor oameni e atât de importantă pentru umanitate, încât, după moartea creatorului, devine întreaga sa moștenire. Îl punem pe creator pe un piedestal și uităm că a fost, mai întâi de toate, om. Este discutabil dacă Steve Jobs a fost un geniu, însă, fără îndoială, a fost un extraordinar întreprinzător. Filmul biopic Steve Jobs, regizat de Danny Boyle (Trainspotting, 28 Days Later..., Slumdog Millionaire) și scris de Aaron Sorkin (A Few Good Men, The Social Network, The Newsroom) încearcă să ne prezinte latura umană a co-fondatorului Apple.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu Steve Jobs, el este unul dintre cele mai cunoscute nume din domeniul IT. A ajutat la popularizarea calculatorului personal și a co-fondat Apple, o companie ale cărei produse (iMac, iPhone, iPad) sunt vândute anual în sute de milioane de exemplare. Deși nu era un specialist în calculatoare, avea un simț estetic dezvoltat și era un om de afaceri desăvârșit. Cel care se ocupa de partea tehnică era partenerul său, mult mai puțin celebru, Steve Wozniak.

În film, relația dintre cei doi prieteni și parteneri este arătată în trei momente importante, care împart acțiunea filmului: lansarea Macintosh din 1984, lansarea calculatorului NeXT din 1988 și lansarea iMac din 1998. Încă din primele minute, Wozniak (Seth Rogen), angajat al companiei, îl roagă pe Jobs (Michael Fassbender) să numească, la lansarea Macintosh, echipa care a lucrat la calculatorul Apple II, solicitare ce nu-i este îndeplinită și care va duce la conflicte ulterioare. Wozniak este, așa cum s-a întâmplat și în realitate, omul din umbră, dar, pus în antiteză, scopul său în poveste pare a fi acela de a ajuta la definirea personalității lui Steve Jobs. Într-un moment de indignare, Wozniak îi reproșează lui Jobs: Ce faci? Nu ești un inginer. Nu ești un designer. Nu știi nici să bați un cui. Eu am făcut toată treaba! Cum se face că aud de 10 ori pe zi că Steve Jobs e un geniu? Ce faci?, iar răspunsul lui Steve Jobs este: Tu ești precum un muzician, ai instrumentul tău. Eu dirijez orchestra.

Personajul lui Michael Fassbender este megaloman, arogant și egocentric. Aceste trăsături reies din atenția pe care actorul o are în fața camerei, de la replicile sale dure, la comunicarea paraverbală (un ton autoritar) și nonverbală (mimica). Jobs ar face orice pentru a-și atinge scopurile, indiferent de mijloace. Nu-i pasă dacă este urât de oameni, atât timp cât știe că deține controlul și merge pe calea prestabilită de el însuși. Această obsesie pentru perfecțiune, unde nu e loc de compromis, îi va îndepărta pe cei care-i erau aproape. Deși e descris de majoritatea cunoscuților săi drept un om foarte dificil, filmul îl pune și în situații intime, pentru a-i dezvălui și acele momente în care își pierde duritatea și-i sunt vizibile emoțiile, precum cele în care este alături de fiica sa, Lisa.

Relația dintre Steve Jobs și Lisa evoluează progresiv și emoționează prin paralela cu părinții lui Jobs. Părinții săi l-au abandonat la naștere, a fost luat de o familie care l-a returnat după o lună și de-abia apoi a ajuns la familia care l-a crescut. Această poveste a rămas înrădăcinată în subconștientul lui Jobs și l-a făcut să-și dorească autoritate și control. Lisa era un copil nelegitim și Jobs nu voia să-și recunoască paternitatea. Pentru că situația i-a scăpat de sub control, devine agitat, nervos și o acuză pe mama fetei că este o cerșetoare și că tatăl putea fi oricine. Micuța Lisa îi intră, însă, pe sub piele și, în timp, Jobs începe să o accepte și să o iubească.

Chiar dacă trebuie să bifeze volumul de expozițiune și trecerea prin momente-cheie care îi sunt specifice unui biopic, filmul nu plictisește deloc, iar acest fapt se datorează, în special, scenaristului Aaron Sorkin, care îmbină faptele și ficțiunea, dialogul rapid și conversațiile paralele (din perioade diferite de timp), ce creează un ritm alert, dinamic. Regizorul Danny Boyle nu se arată dornic să recreeze momente iconice cu Steve Jobs pe scenă; acțiunea se petrece, în general, în spatele scenei, fapt ce se potrivește perfect cu atmosfera filmului, care dorește să-și umanizeze personajul. Alături de Michael Fassbender și Seth Rogen, merită menționați, din distribuție, Jeff Daniels (The Newsroom, un serial creat de Aaron Sorkin, pe care-l recomand) și Kate Winslet (Titanic, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Divergent).

NOTA MEA: 8

Bunul dinozaur: drumul inițiatic

Acum 65 de milioane de ani, un asteroid a lovit Pământul și a provocat dispariția dinozaurilor. Povestea filmului Bunul dinozaur are loc într-un univers alternativ, în care acest asteroid a zis: “Nope!” și și-a schimbat ruta, salutând Pământul din trecere. Astfel, dinozaurii și-au continuat viața liniștiți, iar unii dintre ei au devenit civilizați și organizați. Acesta este și cazul unei familii de apatozauri (dinozauri erbivori), formată din părinți și trei copii, ce-și procură hrana prin cultivarea porumbului. Ei se ocupă de întregul proces de subzistență: aratul pământului, plantarea semințelor, stropirea porumbului, recoltarea. La această mică fermă, familia de dinozauri are și un țarc cu găini (pentru că... adăugați sens).

De acest țarc trebuie să aibă grijă mezinul familiei, Arlo, care este foarte speriat de găini. Din acest motiv, frații lui îl persiflează și-l fac să se simtă inferior. La inaugurarea unui hambar, cei doi părinți își pun amprenta pe el. La propriu. Ei le spun copiilor că, atunci când vor fi vrednici, își vor putea pune și ei amprenta. Frații cei mari ating repede acest nivel, însă Arlo e încă departe de acest premiu, fapt ce-l face să se simtă slab și laș. Ocazia ideală de a-și arăta abilitățile apare când un hoț le fură porumbul din hambar. Arlo trebuie să-l prindă și să-l ucidă. Ajuns în momentul culminant, din milă și frică, Arlo nu-l poate ucide pe micuțul hoț (un copil preistoric). El și tatăl său pleacă în urmărirea lui, dar, din cauza unei furtuni violente, tatăl este ucis de râul cu debit mare.

Mustrat de conștiință, Arlo va încerca din nou să-l prindă pe hoț, în special pentru a-și răzbuna tatăl. Doar că, într-o vânătoare, și micuțul dinozaur este luat de ape. Nu este ucis, ci dus departe de casă, într-un teritoriu nou. Astfel, drumul inițiatic începe, un drum al maturizării, al schimbării. Neajutorat, el va duce nu numai o luptă interioară (cu frica), ci și una exterioară (cu natura, care-i este aliat, oferindu-i mâncare, dar și inamic redutabil). Foamea, confruntarea cu animale carnivore și prietenia ce o leagă cu cel vinovat pentru moartea tatălui său îl schimbă, treptat, pe Arlo.

Țrr, așa cum este numit micuțul om preistoric (Spot, în varianta originală), seamănă mai degrabă cu un câine decât cu un om. Nu vorbește deloc, este un vânător foarte bun și este precum un animal de companie. Deși Arlo îl privește la început ca pe un dușman, greutățile prin care trec împreună îi apropie și ajung să țină unul la celălalt. Maturizarea completă a lui Arlo are loc în momentul în care este pus să aleagă între ce i-ar conveni lui și binele prietenului său.

Bunul dinozaur este al doilea film Pixar din 2015, după Inside Out. Firul narativ este redat de o animație ce oferă atenție detaliilor și peisajelor, iar umorul provoacă un zâmbet chiar și pe fețele celor ce au trecut de copilărie. Deși povestea se inspiră mult din basme și din alte filme, copiii o vor aprecia, cu siguranță. Însă, spre deosebire de Inside Out, care putea fi văzut și de o audiență matură, Bunul dinozaur urmărește o audiență tânără.

Filmul intră în cinematografe din 27.11.2015, distribuit de CineForum.

Bridge of Spies: căldură în Războiul Rece

După multipremiatele filme Lista lui Schindler (1993), Salvați soldatul Ryan (1998) și Lincoln (2012), renumitul regizor Steven Spielberg aduce pe ecran un nou film istoric: Bridge of Spies (2015). Importanța acestui regizor pentru cinematografia mondială nu poate fi contestată. Arătându-și talentul regizoral încă de la primele filme (vezi Duel pe autostradă – 1971), Spielberg a creat primul film ce poartă denumirea de blockbuster (film cu buget mare, menit să atragă multă lume în cinema) – Jaws (1975), l-a regizat pe Harrison Ford într-una dintre cele mai cunoscute francize, Indiana Jones, iar, spre bătrânețe, și-a pus amprenta pe filmele istorice. Cu un scenariu de Joel și Ethan Coen (Fargo – 1996; The Big Lebowski – 1998; No Country for Old Men – 2007), Bridge of Spies aduce în atenția noastră relația dintre America și Rusia în perioada Războiului Rece. Deși nu mă pot raporta empiric la aceste evenimente, l-am privit cu interes.

În perioada Războiului Rece, Rudolf Abel (Mark Rylance), un spion sovietic, este prins pe teritoriul Americii. Din dorința de a-și demonstra calitatea de stat democratic, SUA îi acordă spionului sovietic dreptul de a fi judecat în instanță. Avocatul apărării este James B. Donovan (Tom Hanks), care, deși în mod obișnuit se ocupă de asigurări, acceptă cazul, cunoscând riscul de a fi respins de societate pentru că apără un inamic. Atunci când un pilot american, Francis Gary Powers (Austin Stowell), aflat într-o misiune de spionaj este capturat de sovietici, Donovan trebuie să stabilească un schimb. Între timp, Republica Democrată Germană îl capturează pe Frederic Pryor (Will Rogers), un student american. Donovan intră într-un joc periculos, încercând să-i elibereze pe ambii cetățeni americani în schimbul lui Rudolf Abel.

Este de remarcat că regizorul, deși născut în SUA, nu-și favorizează țara și preferă să fie neutru, arătând, astfel, problemele cu care se confruntă democrația. SUA vrea să pară un stat democratic, însă nu dorește ca spionul sovietic să fie judecat corect, ci doar de fațadă, totul fiind, mai degrabă, un joc politic. Donovan vrea să-și apere demnitatea de avocat și să ducă un proces cinstit, motiv pentru care începe să fie respins de societate și chiar amenințat. Imediat cum spionul american este capturat, mai marii (îi includ aici pe toți cei care fac jocul) îi cer ajutorul și-l trimit într-o misiune periculoasă în RDG. Deși studentul american este și el ținut captiv, misiunea lui Donovan este de a-l elibera doar pe Francis Gary Powers, pentru că el deținea informații secrete. Bineînțeles că, la o vizionare atentă, se vede că SUA este pusă oarecum într-o lumină pozitivă, de genul: “poate că e rău la noi, dar la ei e și mai rău!” (vezi cum sunt tratați ostaticii și cum sunt întâmpinați de țările lor în timpul schimbului). Chiar și așa, mi se pare un film echilibrat și nu simțeam că regizorul își lăuda țara și voia să ne arate visul american.

Pe partea de personaje, filmul stă bine. Chiar dacă majoritatea personajelor par puse doar pentru a împinge povestea mai departe, Rudolf Abel și James Donovan m-au convins încă din primele secvențe că mă vor încânta cu personalități interesante, cu un dialog bun, uneori amuzant, alteori profund. Apreciez că Tom Hanks încă acceptă roluri solicitante și că nu este afectat de bătrânețe (spre deosebire de Robert de Niro, pe care-l mai văd doar prin comedii). Donovan este acel tip de avocat care este pregătit în orice situație și știe cum să abordeze diplomatic o problemă și să o aducă în avantajul său. Doar că, de această dată, problema este foarte mare. Filmul mi-a dat de înțeles că acest personaj este cinstit, drept, de neclintit pentru că vrea să fie profesionist. Pentru a fi profesionist, el este dispus să fie urât de societate și de mai mari. Mie-mi place să cred că relația cu Rudolf Abel îl face să devină așa, spionul în vârstă devenind un model și, mai mult de atât, o figură paternă. Deși nu se arată clar în film că ar fi așa, dialogurile dintre cei doi arată că Donovan îl respectă pe protejatul său. Ambiția sa aproape că-l face un personaj inuman, asemănător unui om dintr-o poveste a lui Abel, care, deși era bătut crunt, se ridica de fiecare dată. Donovan este reumanizat odată ce ajunge în RDG, capătă o răceală, este atacat de câțiva băieți de cartier și privește cum câțiva oameni sunt împușcați în timp ce încercau să treacă Zidul, el fiind șocat și incapabil să oprească aceste atrocități.

Rudolf Abel este personajul care mi-a atras cel mai mult atenția. Pot spune că-mi plac foarte mult personajele în vârstă și le urmăresc mereu cu plăcere, pentru că mi se par profunde, înțelepte și interesante (vezi Kanji Watanabe – Ikiru, 1952; Isak Borg – Fragii sălbatici, 1957; Le juge – Red, 1994; Fred Ballinger și Mick Boyle – Youth, 2015). Abel amintește mult de Hauptmann Gerd Wiesler (Ulrich Mühe) din finalul filmului Viețile altora (2006), unde acest personaj, îndoctrinat de comunism, devine, treptat, uman, începe să înțeleagă oamenii și să aprecieze arta. Acest spion sovietic, deși nu divulgă secretele țării sale, este anormal de uman. Este tot timpul calm, calculat și blând. Își petrece timpul pictând și nu-și face nicio grijă pentru viitorul său. Așteptam cu nerăbdare secvențele cu el și nu mă mișcam din scaun în timp ce-i ascultam replicile cu plăcere. 

Deși ascultam cu plăcere dialogul, m-a deranjat muzica. Pentru acest film, Steven Spielberg nu a mai colaborat cu celebrul compozitor John Williams (Star Wars, Lista lui Schindler, Lincoln), ci cu Thomas Newman care, deși a lucrat la filme precum Închisoarea îngerilor, American Beauty, Spectre, nu pare că aduce nimic în plus filmului. Muzica este rareori sesizabilă, iar uneori ajută povestea. Dar mi s-a părut că scade mult din puterea scenelor în care Abel și Donovan poartă o conversație. Cuvintele acestui antagonist jucat excelent sunt suficiente pentru a mă convinge, iar muzica îmi distrage atenția. În loc să mă emoționeze, muzica mă enervează. 

Unii oameni ar putea spune că Bridge of Spies este un film slab, pentru că nu vine cu nimic nou și nu are o secvență de vârf. Le dau dreptate. Filmul are această problemă. Dacă luăm câteva dintre filmele istorice ale lui Spielberg, ne dăm seama de ce acesta poate fi considerat “slab”: îi lipsește emoția, regăsită în Lista lui Schindler, secvența memorabilă, vezi Salvați soldatul Ryan (secvența de început, denumită sugestiv Doomsday), un personaj puternic și memorabil, precum Lincoln (din filmul omonim; actor: Daniel Day-Lewis). 

Cu toate că Bridge of Spies nu iese în evidență, nu se poate spune că este un film prost. Relația dintre cele două personaje menționate mai sus te va ține captivat, iar povestea, care se desfășoară frumos, grație talentatului regizor, nu te va plictisi pe parcursul celor 141 de minute. Totuși, acest film nu este pentru cei care vor un film puternic, de Oscar. 

NOTA MEA: 7.5

Box (2015): când realismul devine neverosimil

Observ că, în ultimii ani, filmul românesc urmărește două tendințe. Prima este crearea unui stil propriu, național, un stil cuprins în totalitate de realism (dialog sec, plictisitor, cadre lungi, subiecte despre problemele din viața de zi cu zi a cetățenilor, imagini aproape lipsite de simț estetic). Câțiva dintre regizorii importanți sunt Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – 2007; După dealuri – 2012), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu – 2005), Radu Jude (Aferim! – 2015), care, deși criticați de unii pentru acest tip de realism crunt, au adus numeroase premii cinematografiei autohtone. Prin această tendință, filmul românesc se depărtează, din păcate sau din fericire, de filmul european, care-mi place tot mai mult (cel mai recent în atenția mea a fost regizorul italian Paolo Sorrentino: La grande bellezza – 2013; Youth – 2015).

Cea de-a doua tendință, mai toxică, în opinia mea, este americanizarea. Se renunță la realismul specific românesc și la frumusețea filmului european și se adoptă stilul american, ce renunță de multe ori la profunzime în favoarea narațiunii ușoare, menită să atragă masele de oameni (adică să facă bani). În această categorie intră Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu), Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin Tănase), Poveste de dragoste (2015, r. Cristina Iacob) și, poate doar pe jumătate, Box (2015), în regia lui Florin Șerban.

Spun “pe jumătate” pentru că filmul Box încearcă să adopte un stil și un subiect specific american, urmărind o poveste atipică de dragoste, dar păstrează elementele din filmele românești considerate de artă (pentru că dialogul sec, inspirat din realitate și personajele cu probleme mărunte, ca-n viața reală, sunt mărci ale realismului; e discutabil) și, devine, astfel, un film fără audiență, fără un public țintă și, să fim sinceri, puțin kitsch... os. 

Box spune povestea lui Rafael (Rafael Florea) și a Cristinei (Hilda Péter). Cei doi nu au nimic în comun, în afară de drumul ce-i conduce, zi de zi, acasă. Rafael are 19 ani, e, probabil, de etnie rromă (deși bunicul lui este alb), locuiește într-o casă veche și-și câștigă existența la o spălătorie. Îi place mult boxul și ajunge să-și transforme pasiunea într-un mod de a-și câștiga existența. Cristina are 34 de ani, este actriță, e măritată și are o fetiță. Cariera ei are un ușor declin, iar viața ei personală nu e în cea mai bună etapă.

Rafael o urmărește pe Cristina pe drumul spre casă. O urmărește des. Nu se cunosc, nu-și vorbesc. Dacă ar avea mai multe prejudecăți, Cristina ar fi sunat, cu siguranță, la poliție, văzându-se urmărită de un băiat (cu ceva masă musculară, ce-i drept) de culoare. Trece aproape jumătate de film, iar cei doi nu-și vorbesc. Vedem viața fiecăruia dintre ei, cu bune și rele. Secvența în care are loc primul lor contact vizual este, probabil, cea mai bună din film. Cristina este în autobuz. Urcă Rafael. Cristina îl vede. Deși autobuzul este aproape gol, Rafael se așază pe scaunul din spatele Cristinei. Camera filmează frontal, deci vedem fața Cristinei și, în spatele ei, umerii lui Rafael. Ea se gândește ce să facă. Se ridică de pe scaun și se mută pe scaunul din spatele lui Rafael. Vedem fața lui Rafael și, în spate, umerii Cristinei. După ceva timp de gândire, el își întoarce capul și o privește. Nu-și spun nimic, doar se privesc pentru câteva secunde. Autobuzul oprește și Rafael coboară grăbit. Aceasta a fost prima lor interacțiune, spusă într-un mod foarte frumos.

Această frumoasă secvență descrisă mai sus are, însă, un defect. Unul mic, dar nu am putut scăpa de el. Undeva, în spatele autobuzului, blurat, un bărbat se uită la telefon. Și are ceva pe cap, pare a fi o mască. Mă tot uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce e. După această frumoasă secvență, filmul intră în declin. [ATENȚIE, URMEAZĂ SPOILERE] La o altă întâlnire pe stradă, Rafael o invită pe Cristina la un suc, cu promisiunea că, dacă acceptă, va dispărea din viața ei. Ea acceptă. Speram să văd o secvență cel puțin la fel de frumoasă precum cea din autobuz, însă dialogul a stricat-o complet. Este simplu, monoton și jenant. Secvența e cam așa: cei doi stau la masă. Nu știu ce să-și spună. Ea întreabă: “Și ce faci?” / “Sunt boxer.” / “Și câți ani ai?” / “Tu câți îmi dai?” / “21.” / “Am 19.” … pauză... Rafael întreabă: “Auzi, dacă nu ai fi căsătorită, te-ai mărita cu mine?”, iar ea răspunde: „Poate.”, și se despart.

Situația dintre cei doi devine din ce în ce mai absurdă. Sărind peste câteva minute de film, Cristina decide să meargă la Rafael acasă (nu știm exact de unde știe unde stă). Rafael nu e acasă. Cristina îl așteaptă. Stă în camera lui, îi privește tablourile, îi ascultă muzica și, pentru că Rafael nu mai ajunge, adoarme în patul său. Dimineața, fără să-l întâlnească, ea se întoarce acasă. Sărim, din nou, peste câteva minute, și, fără explicații, Cristina intră într-un hotel (de două stele), urmată de Rafael. Sfârșit.

Am plecat din sală întrebându-mă: “De ce?” / “Mi-a scăpat ceva?”. Nu am putut înțelege aceste personaje și ce motivații au. Dacă-l luăm pe Rafael, vedem că este sărac, că-i place boxul și că vrea să evolueze (și are un talent incredibil la agățat). Acest personaj este oarecum credibil. Problema este, însă, la personajul feminin. Nu înțeleg cum o femeie măritată, care are și un copil, decide să meargă acasă la un băiat aproape necunoscut, să-l aștepte în camera lui o noapte întreagă și, după ce nu-l găsește acasă, să-l caute iar, ajungând, astfel, amândoi, într-o cameră de hotel. Neverosimilul se află în relația dintre cei doi. Pare că se întâmplă totul prea repede. Totuși, Cristina este prinsă într-un angajament (căsătoria), dar, din cauza micilor probleme cu soțul, devine infidelă. Dar nu oricum: partenerul pe care și-l alege este un băiat de etnie rromă, sărac, de 19 ani, presupus virgin (un fel de opusul lui Christian Grey din filmul / cartea pe care nu mai trebuie să îl/o menționez). Dacă nici aici nu-i dragoste, nu știu unde poate fi. Cristina îmi amintește puțin de personajele lui Michelangelo Antonioni, în special cele din L'Avventura: se complace în situație, nu caută schimbarea, ci alinarea; o găsește. Dar, până la urmă, ce știu eu?! Am fost numit “de modă veche”.

Celelalte aspecte ale filmului pot fi cuprinse într-un singur paragraf. Este de admirat ce a făcut Florin Șerban cu tânărul actor Rafael Florea, însă asta nu compensează pentru scenariul foarte slab și neverosimil. Imaginea lui Marius Panduru (om cu ceva experiență în domeniu) lasă mult de dorit. Nu am văzut nici măcar un cadru care să-mi atragă atenția și să mă facă să exclam cu bucurie: “Ce cadru frumos!”.

Vă recomand să nu mă ascultați pe cuvânt și să mergeți la film, poate veți vedea ceva ce eu nu am reușit să văd. În încheiere, vă mai povestesc o secvență, ca să aveți tot sinopsisul filmului. Discută Rafael și bunicul său. Bunicul îi zice: “Rafael, mâine să tai nucul. Mergi, iei o drujbă, tai crengile, apoi îl tai de la rădăcină.” / “Păi, de ce?”/ “Pentru că așa vreau eu.”/ “Păi, nu ai zis că e casa matale și nucul e al meu? Cum să-l tai?”/ “Lasă, tu ascultă ce-ți spun. Taie-l!”/ “Păi, de ce să-l tai?” / “Fă cum zic eu, taie-l.”… Potolește-te, mă Moromete, că nu-i chiar așa...

NOTA MEA: 4.5

P.S. Un film superb despre o dragoste imposibilă între o femeie și un băiat este episodul 6 din Dekalog, serialul lui Krzysztof Kieslowski și A Short Film About Love (1988); au aproape aceeași poveste.

Macbeth: nebunie, tragedie

Shakespeare – un nume de care fiecare dintre noi a auzit. Poate fi asociat cu poeziile, dramaturgia sau chiar cu o teorie a conspirației. A fost sau nu a fost? O întrebare irelevantă, pentru că, oricine ar fi scris aceste capodopere, a oferit umanității artă de înalt nivel. După operele sale de teatru s-au făcut zeci, sute de adaptări, iar ele continuă să apară. Artiștii își doresc să ofere o nouă interpretare, proprie sau fidelă, operelor ce poartă semnătura William Shakespeare. Cea mai recentă adaptare este filmul Macbeth (2015), regizat de Justin Kurzel, după piesa omonimă.

Generalului Macbeth (Michael Fassbender), aflat pe câmpul de luptă, îi este predestinat de vrăjitoare să devină nobil și, mai apoi, rege al Scoției. Pe celălalt general, Banco (Paddy Considine), îl numesc tată al viitorilor conducători, fără ca el însuși să fie unul din ei. În urma bătăliei, victorios, Macbeth este numit nobil de Cawdor. Începe să creadă în profeție și, alături de soția sa (Marion Cotillard), plănuiește asasinatul regelui. Astfel, devine rege al Scoției. Amintindu-și de profeție, Macbeth va recurge la fapte tiranice pentru a-și păstra locul pe tron, fapte care-i vor păta conștiința și-l vor face să-și piardă rațiunea.

Distribuția filmului are nume importante, precum: Michael Fassbender (Inglourious Basterds, 12 Years a Slave, X-Men: Days of Future Past), Marion Cotillard (Inception, Rust and Bone), Sean Harris (Prometeus, Mission: Impossible - Rogue Nation), Elizabeth Debicki (The Great Gatsby, The Man from U.N.C.L.E.). Cele mai solicitante roluri le au Michael Fassbender și Marion Cotillard. Deși Marion a avut o interpretare remarcabilă (Lady Macbeth, avidă de putere, nemiloasă și, mai apoi, plină de regrete), nu pot spune același lucru și despre Fassbender. Pentru el, nu pare să fi fost un rol. El a trăit în personaj. Gesturile, replicile par empirice. Fassbender este Macbeth: un tiran, urmărind puterea și interesele personale, iar, după prea multă vărsare de sânge, halucinează, înnebunește.

Prin remarcabila interpretare a actorilor și prin replicile poetice, fidele operei originale, filmul recreează, folosindu-se de costume și imagine, timpul Evului Mediu și, mai mult decât atât, aduce o atmosferă întunecată și apăsătoare. Imaginea lui Adam Arkapaw (Top of the Lake, True Detective), care-mi amintește de serialul Vikings, trece de la culorile reci, prezente în majoritatea filmului, la culori calde, în special portocaliu și roșu, care contrastează cu tragedia redată de firul narativ. Bătălia finală îi surprinde pe Macbeth și oponentul său, Malcolm, într-un fum dens, prin care străbat razele Soarelui. Frumusețea cadrelor este demnă de un film artistic.

Deși imaginea este frumoasă, filmul suferă de o regie slăbuță. Nu cred că Justin Kurzel are suficientă experiență încât să ducă un film atât de puternic. Mi-am dorit să văd un film artistic, care să mă surprindă prin regie și prin imagine, unde există cadre superbe, atmosfera este bine redată, dar lipsesc cadrele care să schimbe eticheta din o altă adaptare în una dintre cele mai bune adaptări. Pe partea de regie, Kurzel nu pare că stăpânește firul narativ și am avut impresia că întreaga acțiune din film se petrece în doar câteva săptămâni, ci nu în câțiva ani. Dar nu aceasta este marea problemă a filmului. Un punct slab este montajul, specific filmelor de acțiune proaste, cu buget redus. Montajul rapid, în care acțiunea și reacția sunt în cadre diferite, transformă epica bătălie finală într-o bătălie greu de urmărit pentru spectator, incoerentă. Astfel, în loc să admir luptele spectaculoase ale soldaților, în fumul portocaliu, priveam și încercam să înțeleg cine pe cine lovește.

Filmul are, cu siguranță, părțile sale bune, mai ales interpretările demne de Oscar, însă eu nu l-aș pune în categoria film artistic. Nu poate fi asemănat nici cu filmul de entertainment, pentru mase, deoarece poate fi dificil de privit, în special de către cei ce vor să vadă un film cu multă acțiune. Macbeth îi aduce un important omagiu lui William Shakespeare, păstrează replicile originale și nu recurge la acțiune în defavoarea dezvoltării personajelor. 

NOTA MEA: 7