Mission: Impossible - Rogue Nation: nimic nu e imposibil

Și... PLAY! La 19 ani de la lansarea francizei, apare al 5-lea film, Mission: Impossible - Rogue Nation, care preia părțile bune de la predecesorii săi și oferă o experiență cinematografică cel puțin la fel de bună ca în trecut. Cum fiecare film a avut un regizor diferit, a venit rândul regizorului-scenarist Christopher McQuarrie (câștigător al Oscarului pentru scenariul la “The Usual Suspects / Suspecți de serviciu”) să-și arate talentul. Producători au fost Tom Cruise (care-l joacă pe Ethan Hunt) și J.J. Abrams (care a regizat al treilea film din serie). 

Ethan Hunt și coechipierii săi trebuie să dovedească existența unei organizații teroriste secrete, denumite Sindicatul. C.I.A. consideră că totul este o invenție a lui Ethan și decide să închidă IMF (Impossible Missions Force). Hunt devine vânat atât de C.I.A., cât și de Sindicat, al cărui lider este un fost spion britanic, foarte inteligent și periculos. Totuși, nu se lasă înfrânt și, alături de echipa sa, pornește într-o nouă misiune imposibilă.

Echipa este formată din: Ethan Hunt (același Tom Cruise, neobosit și neînfricat);  Benji Dunn (Simon Pegg), care are un rol mai important decât în filmul precedent, dar replici la fel de amuzante; William Brandt (Jeremy Renner) și Luther Stickell (Ving Rhames), prezent de la primul film. Cei patru par o echipă de temut, însă micile eșecuri și schimburile de replici pot fi foarte amuzante. Filmul este cel mai amuzant din serie, depășind Ghost Protocol, iar asta se datorează în special lui Simon Pegg, care este un maestru al comediei.

Un personaj nou este Ilsa Faust (Rebecca Ferguson), o agentă britanică inflitrată în Sindicat. Îl ajută pe Ethan și, în același timp, se folosește de el, ceea ce o face un personaj cheie pentru poveste, dar cu scopuri neclare. Știm doar că merge foarte bine pe motocicletă. Ce a făcut John Woo în Mission: Impossible II e dus la un alt nivel de Christopher McQuarrie și asistăm la o urmărire pe motociclete în care Ilsa Faust fuge de băieții răi și de Hunt și Benji (care se află în mașină). După ei, în altă mașină, Brandt şi Luther, pe străzile din Maroc. Apoi, Hunt își lasă mașina și ia o motocicletă, iar urmărirea continuă. 

O altă secvență foarte bună are loc sub apă. De data aceasta, Ethan nu mai atârnă din tavan într-o încăpere foarte bine securizată, ci trebuie să intre într-un fel de rezervor subacvatic. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă misiune de infiltrare și înlocuire a unui card se transformă într-un coșmar. Viața lui Benji depinde de Ethan, iar viața lui Ethan este în pericol, pentru că nu are rezervor de aer, iar secundele se scurg... O secvență foarte bine regizată și tensionată, care parcă-ți taie respirația și speri să se termine mai repede.

Cea mai mare problemă a francizei era că-i lipsesc antagoniștii puternici. Mission: Impossible III avea un antagonist bun, Davian (interpretat excelent de Philip Seymour Hoffman). Acțiunile sale erau malefice, dar haotice (era un fel de Joker). Știam că este foarte periculos și răzbunător, dar nu-l cunoșteam suficient de bine pentru a-l putea considera un antagonist memorabil. Rogue Nation aproape că repară această greșeală și-l pune pe Ethan să se confrunte cu Solomon Lane (Sean Harris). Fost agent britanic, care a ucis oameni nevinovați pentru că așa avea ordin, își dă seama că ceea ce a făcut este greșit și devine geniul criminal care conduce Sindicatul. Arma sa este inteligența și, împreună cu oamenii săi, vrea să pornească o revoluție. Este un antagonist decent, cu motivație, dar parcă nu e ceea ce voiam. Sean Harris nu pare acel spion britanic devenit un geniu criminal, ci, mai degrabă, un geniu care a fost respins de oameni și acum are o problemă cu societatea și, de aceea, își dorește o revoluție (sau răzbunare). 

Mission: Impossible - Rogue Nation reprezintă un pas înainte pentru o franciză ce nu pare să obosească (la fel ca Tom Cruise). Îmbină părțile bune din celelalte filme (întorsăturile de situație, urmăririle pe motocicletă, antagonistul periculos, cascadorii și secvențe de acțiune memorabile, umorul) și vine cu o poveste care îți dă și puțin de gândit: cum acționăm fără să ne dăm seama de consecințe, cum facem rău doar pentru a putea scăpa dintr-o situație sau pentru a ajuta un prieten. Deși mai e de lucru, franciza Mission: Impossible nu dă semne de epuizare, iar Rogue Nation are câte ceva pentru toți spectatorii. 

NOTA MEA: 7.5

15 filme care merită timpul tău

Îmi plac mult topurile și listele. Devin chiar o obsesie. Dacă văd un articol de genul "10 lucruri despre (adăugați aici cel mai neinteresant subiect posibil)", tot voi da click pe el, măcar să văd titlurile și pozele. Așa că m-am gândit ca prima mea postare oficială să fie o listă cu filme care mie-mi plac foarte mult și pe care le-aș revedea oricând. Nu am ales mai mult de un film de la un regizor, iar ordinea din listă este aleatorie.

15. Intouchables (Olivier Nakache, Eric Toledano, 2014)

Philippe (François Cluzet) este imobilizat într-un scaun cu rotile. Paralizia îl transformă într-un om sumbru, plictisit. Viața sa se schimbă când îl întâlnește pe Driss (Omar Sy), un bărbat de culoare, de la care va învăța că, oricât de grea este viața, întotdeauna poți găsi și o parte frumoasă. Un film emoționant, despre viață și speranță.

14. Chungking Express (Kar Wai Wong, 1994)

Doi polițiști în Hong Kong. Amândoi suferă din dragoste, au numai ghinion. O poveste simplă, dar foarte frumos redată prin măiestria regizorului-scenarist Wong Kar Wai. Dialogul sau, mai degrabă, monologul, este inteligent și foarte plăcut, iar personajele, deși aflate în circumstanțe banale, transformă ordinarul în extraordinar. Astfel, un săpun, un prosop sau o cutie de ananas devin prieteni gata să-ți asculte confesiunea și să-ți aline suferința.

13. Hachi: A Dog's Tale (Lasse Hallström, 2009)

Deși este probabil să fi auzit de el, acest film spune povestea unui om ce se apropie de vârsta a treia (Richard Gere), care găsește un cățel abandonat și-l păstrează. Bărbatul și cățelul devin din ce în ce mai apropiați, iar între ei se formează o legătură deosebită. Un film foarte emoționant, despre loialitate, prietenie și iubire. Pregătiți-vă multe șervețele, pentru că veți plânge.

12. 12 Angry Men (Sidney Lumet, 1957)

12 jurați trebuie să decidă soarta unui tânăr acuzat de crimă. Toate dovezile arată că el este, într-adevăr, vinovat. 11 dintre judecători vor să-l condamne, dar unul (Henry Fonda) vrea să-i dea o șansă. Cum votul trebuie să fie luat în unanimitate, acest jurat trebuie să găsească probe pentru a-i convinge pe ceilalți 11 că tânărul este nevinovat.

11. Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994)

Toată lumea a auzit de Pulp Fiction. Este capodopera lui Quentin Tarantino, un regizor-scenarist care surprinde prin fiecare film cu talentul său unic de a scrie și de a regiza.

10. Citizen Kane (Orson Welles, 1941)

În 1941, tânărul regizor Orson Welles lansează Cetățeanul Kane, film considerat de unii drept cel mai bun din istorie. Kane este un multimilionar care, în momentul morții, spune un singur cuvânt: Rosebud. Lumea încearcă să afle ce înseamnă, dar viața unui om este prea complexă pentru a fi rezumată într-un cuvânt.

9. Solaris (Andrei Tarkovski, 1972)

Filmul este o metaforă despre alegerile dificile pe care trebuie să le facem, despre lupta dintre emoție și rațiune. Un psiholog (Donatas Banionis) este trimis pe o stație spațială pentru a afla de ce personalul o ia razna. Când își reîntâlnește acolo iubita, care murise de mult, psihologul începe să-și piardă rațiunea. Plin de metafore și imagini superbe, Solaris este filmul meu preferat din filmografia lui Andrei Tarkovski, deși toate merită văzute.

8. Once upon a time in America (Sergio Leone, 1984)

Pot spune că nu-mi plac filmele cu mafie, dar acesta este diferit. Sergio Leone a creat un film despre complexitatea vieții umane și ne arată personajele din copilărie până la bătrânețe. Deși este cel mai lung din această listă (3 ore și 49 de minute), este o călătorie memorabilă, iar Robert De Niro joacă excelent.

7. Amadeus (Milos Forman, 1984)

Povestea lui Wolfgang Amadeus Mozart (Tom Hulce), spusă de rivalul său, Antonio Salieri (F. Murray Abraham). Salieri crede că muzica lui Mozart este divină. Își dorește să fie și el un compozitor atât de bun, dar, când află că Mozart este o ființă vulgară, lipsită de eleganță, singura lui dorință este să se răzbune. Nu poate înțelege cum Dumnezeu l-a înzestrat pe Mozart cu un asemenea talent, iar acum este pregătit să se răzbune pe Dumnezeu și pe Mozart pentru propria-i mediocritate. Milos Forman aduce un film elegant și frumos, cu costume și decoruri care te vor scoate din realitate și te vor purta în secolul al XVIII-lea.

6. Legenda lui 1900 (Giuseppe Tornatore, 1998)

1900 (Tim Roth) este numele unui om. Un om născut și abandonat pe un vapor. Lucrătorii îl iau și-l cresc, iar copilul devine pasionat de muzică. Își petrece întreaga sa viață pe vapor, cântă și încântă, până când, ajuns la o vârstă înaintată, se confruntă cu o problemă: vaporul va fi scos din circulație și trebuie să-l părăsească. Cum va putea el, care nu a călcat niciodată pe pământ, să se adapteze într-o lume atât de mare?

5. 2001: Odiseea spațială (Stanley Kubrick, 1968)

Scenaristul Arthur C. Clarke spunea: “Dacă ați înțeles 2001 complet, înseamnă că am eșuat. Am vrut să punem întrebări, nu să oferim răspunsuri.” În “2001: Odiseea spațială”, Stanley Kubrick nu ne poartă doar printr-o frumoasă călătorie prin spațiu, ci ne obligă să ne întrebăm: Cine suntem și de unde venim? Suntem singuri în Univers? Există o ființă mai presus de om?

4. Bitter Moon (Roman Polanski, 1992)

Un film erotic, în regia lui Roman Polanski. Într-o croazieră, Nigel (Hugh Grant) și Fiona (Kristin Scott Thomas), un cuplu britanic, întâlnesc o frumoasă și provocatoare femeie (Emmanuelle Seigner). Mai târziu, Nigel îl întâlnește pe soțul ei, Oscar (Peter Coyote), un bărbat paralizat, care vrea să-i spună povestea lor. Pe când locuia în Paris, Oscar a devenit obsedat de o femeie pe care a întâlnit-o în autobuz. După despărțire, a căutat-o îndelung. Soarta i-a fost alături și a regăsit-o, iar cei doi au o relație foarte erotică. 

3. Fragii sălbatici (Ingmar Bergman, 1957)

Unul dintre filmele din tinerețe ale regizorului suedez Ingmar Bergman. Isak Borg (Victor Sjöström), un bărbat în vârstă de 78 de ani, trebuie să facă un drum de 400 de kilometri, pentru a primi o diplomă onorifică, pentru întreaga carieră. Decide să facă acest drum cu mașina, iar ceea ce pare o simplă călătorie se transformă într-o călătorie în amintiri. Un film foarte frumos, încărcat de filosofie și simboluri, ajutat de secvențe suprarealiste, Fragii sălbatici este o capodoperă despre psihologia umană și despre viață.

2. Interstellar (Christopher Nolan, 2014)

Christopher Nolan are un talent aparte: știe foarte bine cum să îmbine arta cu entertainmentul. Filmele sale sunt foarte plăcute, accesibile tuturor, dar nu-și pierd profunzimea. În Interstellar, Pământul este  aproape incababil să susțină viața, Cooper (Matthew McConaughey) este nevoit să-și părăsească familia pentru a salva omenirea. Pornind într-o călătorie prin spațiu, filmul îmbină știința cu emoția. Teoria relativității a lui Einstein și suferința tatălui care nu și-a văzut copiii de mulți ani. La nivel vizual, Interstellar este incredibil și, alături de muzica lui Hans Zimmer, ne oferă o experiență ce nu trebuie ratată.

1. Trei culori: Roșu (Krzysztof Kieslowski, 1994)

Roșu, în regia lui Krzysztof Kieslowski, este un film despre coincidențe. Întreaga noastră viață poate fi schimbată de evenimente aparent întâmplătoare. Cum ar fi să-ți întâlnești viitoarea soție într-un magazin de pantofi, în care ai intrat doar pentru că era prea cald afară? Te așezi pe un scăunel dintre rafturi și te prefaci că ești ocupat cu telefonul. În fața raftului unde te afli, este unul cu încălțăminte de damă, iar o fată neîndemânatică, negăsind niciun scaun liber, încearcă să probeze un pantof. O vezi, te ridici și o rogi să stea pe scaun. Ea se uită la tine, îți zâmbește larg și ochii îi strălucesc, de parcă i-ai salvat viața. Te îndrăgostești de zâmbetul ei. Continuați voi povestea.

Filmul spune povestea tinerei Valentine (Irène Jacob), căreia îi sare un câine în fața mașinii. Așa ajunge să-l cunoască pe stăpân, un judecător pensionat (Jean-Louis Trintignant), care stă în casă și ascultă conversațiile telefonice ale vecinilor. Treptat, Valentine și judecătorul devin apropiați, atât de apropiați, încât se pot confesa unul altuia. O poveste foarte frumoasă, despre prietenie, iubire și viață.

Pixels: copilărie, copilărie!

Nu am prins perioada când erau la modă jocurile arcade și mergeau copiii în grupuri în sălile de jocuri și făceau concursuri să vadă care-i cel mai tare. Dar am fost complice la etapa imediat următoare, când gamingul s-a mutat acasă, pe console NES. Uneori, mă jucam pe-afară, cu vecinii, alteori, stăteam în casă, cu fratele meu, și pierdeam ore în șir cu o mulțime de jocuri. Îmi amintesc că tot timpul ni se rupeau butoanele de la manete și rămânea doar o parte de plastic, ca un băț, care-mi făcea bătături în palmă. Și mai erau acele momente când alegeam din grămada de dischete un joc de care aveam chef în acea zi, dar discheta nu voia să funcționeze. Și aveam cele mai ciudate moduri pentru a o repara. O loveam, o frecam de covor, o băgam în apă. Cel mai ciudat era că, după ce o băgam în apă, mergea excelent. Asta înseamnă să știi de frică.  

Jucam Contra, Mario, Pac-Man și multe, multe alte jocuri. Aveam multe dischete, mai ales din acelea pe care scria 9 999 999 în 1. Mereu aveam încredere că mi se vor oferi 9 999 999 de jocuri și mereu eram înșelat. Cum să mai am încredere în oameni? Apoi, am crescut, aveam în comună un Internet café, unde ne strângeam și jucam Counter-Strike, Half-Life, Yu-Gi-Oh!, Warcraft III.

Și ajungem în prezent. Nu mai am timp de jocuri, am rămas doar casual gamer, strecurând ocazional în program un League of Legends sau Heroes of the Storm. Cred că vă puteți imagina cât de fericit am fost când am aflat că se va lansa Pixels, un film ce avea să-mi amintească de acele creaturi pixelate care-mi erau atât de dragi. Apoi, m-am uitat la regizor și la distribuție și entuziasmul meu copilăresc a fost înlocuit de spiritul critic. Dar i-am dat o șansă.

În regia lui Chris Columbus (Singur acasă, Omul bicentenar, Harry Potter și Piatra Filozofală), Pixels este un film despre o invazie extraterestră, Pământul fiind atacat de personajele din jocurile anilor ’80. Terra are trei vieți, iar fiecare atac care se termină cu victoria extratereștrilor înseamnă o viață pierdută. Pentru a salva omenirea, cei mai buni jucători își adună forțele. Pe de-o parte, Pac-Man, Donkey Kong, Galaga, Centipede. În cealaltă tabără, Sam Brenner (Adam Sandler), Will Cooper (Kevin James), Ludlow Lamonsoff (Josh Gad) și Eddie Plant (Peter Dinklage).

Ideea nu este originală, am mai văzut-o, într-o mică sau mare măsură, în producții precum Old School vs. New School și Video Game High School de la RocketJump sau Scott Pilgrim vs. the World, în regia lui Edgar Wright. Dar un Pac-Man imens, care înghite totul în calea sa... asta chiar voiam să văd. Pixels are efecte speciale bune și un fir narativ pe care-l pot suporta. Are și o referință la Ghostbusters, deci totul pare în regulă. Dar e ceva, ceva ce a ruinat întregul film, care aproape m-a făcut să plec din sala de cinema.

Umorul. Da, umorul. În afară de Peter Dinklage, care are o interpretare decentă, toți ceilalți actori joacă foarte prost și-și creează niște personaje-caricaturi. Filmul încearcă prea mult să fie o comedie și eșuează lamentabil. Personajele sunt foarte stupide (și acum înțeleg de ce toată lumea spune că Adam Sandler are cele mai proaste comedii). Aveam ceva respect pentru Chris Columbus, dar a cam dispărut acum, pentru că a acceptat să regizeze această mizerie. Filmul își bate efectiv joc de mine, mă crede un copil cu ceva sindrom Down, și-mi livrează niște glume la care nu ai cum să râzi. Umorul din Pixels nu e prost, e depresiv. Mai aveam puțin și plângeam la acele glume. De câteva ori am vrut să plec din sală, dar am rămas până la final.

Pixels a avut și unele părți și referințe bune, iar unii poate că agreează și chiar râd la acest tip de umor. Dar eu nu l-am putut suporta. Și, pentru că mi-a ruinat întreaga experiență, nu am cum să iert acest film. Nu mi-a plăcut, nu vreau să mai aud de el. Putea să iasă ceva frumos, dar l-au stricat. Păstrați-vă banii, păstrați-vă nervii.

NOTA MEA: 3