Agentul de la U.N.C.L.E.: spionii s-au apucat de comedii

Anii ’60. După cel de-Al Doilea Război Mondial, o organizație criminală lucrează la o bombă atomică. Pentru a confrunta această organizație, C.I.A. își trimite cel mai bun agent, Napoleon Solo. Dar nu doar America are această misiune. Și Rusia își trimite cel mai bun agent, Illya Kuryakin. Deși se aflau în timpul Războiului Rece, cele două țări sunt nevoite să se alieze. Astfel, într-un mod ironic, din dușmani de moarte, Solo și Illya ajung parteneri, ceea ce va crea multe momente amuzante. Neavând încredere unul în celălalt, vor încerca să se saboteze. 

La regie se află Guy Ritchie (Sherlock Holmes), care, cu ajutorul actorilor foarte bine aleși, redă frumos atmosfera anilor ’60 (și cu ajutorul melodiilor deosebite; uite aici un playlist ce merită ascultat). Agentul C.I.A., Napoleon Solo, este jucat de Henry Cavill, perfect pentru rolul său (ar trebui să-l lase pe Superman și să joace mai des rol de spion). O altă surpriză plăcută a fost Alicia Vikander. După ce am văzut-o în Ex Machina (film care merită vizionat!), Alicia este una dintre actrițele mele preferate. În film, ea este Gaby, o mecanică din Germania de Est (RDG). Cei doi spioni cred că tatăl ei este forțat să lucreze la proiectarea bombei atomice. Pentru a-l găsi, spionii trebuie să ajungă la unchiul lui Gaby. Astfel, ea devine o parte importantă a misiunii. Spionul rus, Illya Kuryakin, este jucat de Armie Hammer, iar Elizabeth Debicki este Victoria, capo di tutti capi, cea care conduce organizația criminală.

Recunosc că, pe partea de comedie, filmul este foarte bun. L-am urmărit cu plăcere și am râs cu poftă. Sunt momente pline de comic de situație și momente cu comic de personaj. Personajele sunt foarte carismatice, iar conflictul dintre cei doi spioni este amuzant. Îmi place că personajele sunt păstrate în niște limite, nu sunt împinse spre ridicol. Sunt amuzanți, dar sunt spioni și știu să-și facă treaba... de obicei. Nici Gaby nu este mai prejos. Nu este un personaj de umplutură, ci unul de care te atașezi și pe care-l simpatizezi destul de ușor (să nu mai spun că Alicia Vikander e foarte simpatică, expresivă și carismatică).

În ultimul sfert din film, atmosfera se schimbă brusc, ceea ce nu mi-a plăcut. Dintr-o comedie foarte plăcută, Guy Ritchie ne trece într-o poveste serioasă, cu multă acțiune și întorsături de situație. Deși bine regizate (în special mișcările camerei, care-i urmărește pe cei doi spioni aflați într-o urmărire și ne arată poziția fiecăruia), aceste secvențe par în plus, dintr-un alt film. Nu am putut să iau acțiunea prea în serios, după ce, timp de trei sferturi din film, am privit o comedie. Nici povestea nu prea-l ajută. Nu are o poveste foarte bună și nici un antagonist ce merită numit antagonist.  

VERDICT: Agentul de la U.N.C.L.E. este o comedie foarte bună, cu personaje plăcute, jucate de actori carismatici, dar care încearcă să devină un film serios și eșuează. Bun de văzut pentru genul de entertainment pe care-l oferă, deși povestea îl trage în jos și nu va rezista trecerii timpului. Dacă se limita doar la comedie, ar fi fost și mai bun.

NOTA MEA: 7.5

Darul: timpul nu rezolvă totul

V-ați gândit vreodată că un gest, un cuvânt, o privire, ceva ce facem fără să ne dăm seama, poate să binedispună sau, din contră, să strice întreaga zi a unei persoane? Nu suntem conștienți de toate acțiunile noastre, dar, atunci când greșim, putem fi suficienți de maturi pentru a ne recunoaște greșeala și a ne cere scuze? Doar pentru că tu ai uitat trecutul nu înseamnă că faptele tale au fost uitate, ni se spune în filmul Darul (The Gift). Deși părea un film thriller ce urmărește tradiționala formulă a Hollywoodului, The Gift este mult mai matur, complex și profund decât poate părea în trailer. O întâmplare din trecut se transformă într-o răzbunare, în prezent.

În această vară, mi-au plăcut mult două filme: Ex Machina și The Gift. Ambii regizori, Alex Garland și Joel Edgerton s-au aflat la debutul lor regizoral, ceea ce este impresionant. În The Gift, scriitorul, regizorul și actorul Joel Edgerton vine cu o poveste puternică, ce are două centre de interes: relația dintre Simon (Jason Bateman) și soția sa (Rebecca Hall) și relația dintre Simon și fostul său coleg, Gordo (Joel Edgerton). Povestea începe când cuplul se mută din Chicago într-o suburbie din Los Angeles. Deși cei doi duc o viață aproape perfectă, dorind să-și întemeieze o familie și să trăiască fericiți, scenariul lor se schimbă odată cu întâlnirea lui Gordo. Fost coleg de liceu cu Simon, Gordo pare o persoană foarte altruistă, prietenoasă, vrea să-i ajute pe cei doi să se acomodeze în noua casă și încearcă să-și consolideze relația cu Simon. Intențiile sale ies la iveală când începe să le facă vizite neașteptate celor doi și să se implice în această relație mai mult decât ar trebui. Când Simon încearcă să rupă legătura cu el, Gordo îi spune că nu a uitat trecutul și încearcă să se răzbune.

Este interesant cum se dezvoltă povestea în jurul cuplului. Relația dintre Simon și soția sa, Robyn, nu este foarte afectată de evenimentele din prezent, ci de cele din trecut. O femeie care s-a căsătorit cu bărbatul pe care-l iubea află că acesta nu este așa cum îl credea, iar acest fapt o face să-și pună întrebări și să-și dorească să afle adevărul. Simon, pe de altă parte, încearcă să ascundă trecutul. Când prezența lui Gordo începe să-i amenințe relația, devine violent, dezvăluind cine este cu adevărat. Dar, cu siguranță, cel mai bine construit personaj este Gordo. Mi s-a părut antagonistul perfect. Un om care a suferit din cauza altcuiva, care acum dorește să se răzbune, dar este suficient de matur încât să înțeleagă că nu va rezolva nimic prin violență. Gordo este blând, bun, calm, iar aceste calități ale sale nu se schimbă, nu se transformă într-un obsedat ce-și dorește doar răzbunare.

Cu multe întorsături de situație, o poveste bună și personaje realiste, The Gift se desfășoară într-un ritm lent și nu simte nevoia de spectaculos din filmele de Hollywood. Filmul este spectaculos prin felul în care reușește să redea povestea: toate personajele sunt calme, calculate, dar tensiunea ce apare din cauza faptului că nu-l mai cunoști pe cel de lângă tine creează o atmosferă apăsătoare. Un alt plus al filmului este lipsa violenței fizice. Răzbunarea nu se rezumă doar la tortură fizică, iar antagonistul înțelege asta. El vrea să-l facă pe cel ce l-a rănit să-i simtă suferința și va face asta într-un mod psihologic, prin implantarea unei idei.

Uneori este mai simplu să repari o greșeală atunci când îți dai seama ce ai făcut decât să crezi că timpul va rezolva totul. 

NOTA MEA: 9 7
Erată: În urma revizionării, mi-am dat seama că, deși ideea e bună, filmul nu e la fel de bun, motiv pentru care nota mea se modifică de la 9 la 7.

Mission: Impossible - Rogue Nation: nimic nu e imposibil

Și... PLAY! La 19 ani de la lansarea francizei, apare al 5-lea film, Mission: Impossible - Rogue Nation, care preia părțile bune de la predecesorii săi și oferă o experiență cinematografică cel puțin la fel de bună ca în trecut. Cum fiecare film a avut un regizor diferit, a venit rândul regizorului-scenarist Christopher McQuarrie (câștigător al Oscarului pentru scenariul la “The Usual Suspects / Suspecți de serviciu”) să-și arate talentul. Producători au fost Tom Cruise (care-l joacă pe Ethan Hunt) și J.J. Abrams (care a regizat al treilea film din serie). 

Ethan Hunt și coechipierii săi trebuie să dovedească existența unei organizații teroriste secrete, denumite Sindicatul. C.I.A. consideră că totul este o invenție a lui Ethan și decide să închidă IMF (Impossible Missions Force). Hunt devine vânat atât de C.I.A., cât și de Sindicat, al cărui lider este un fost spion britanic, foarte inteligent și periculos. Totuși, nu se lasă înfrânt și, alături de echipa sa, pornește într-o nouă misiune imposibilă.

Echipa este formată din: Ethan Hunt (același Tom Cruise, neobosit și neînfricat);  Benji Dunn (Simon Pegg), care are un rol mai important decât în filmul precedent, dar replici la fel de amuzante; William Brandt (Jeremy Renner) și Luther Stickell (Ving Rhames), prezent de la primul film. Cei patru par o echipă de temut, însă micile eșecuri și schimburile de replici pot fi foarte amuzante. Filmul este cel mai amuzant din serie, depășind Ghost Protocol, iar asta se datorează în special lui Simon Pegg, care este un maestru al comediei.

Un personaj nou este Ilsa Faust (Rebecca Ferguson), o agentă britanică inflitrată în Sindicat. Îl ajută pe Ethan și, în același timp, se folosește de el, ceea ce o face un personaj cheie pentru poveste, dar cu scopuri neclare. Știm doar că merge foarte bine pe motocicletă. Ce a făcut John Woo în Mission: Impossible II e dus la un alt nivel de Christopher McQuarrie și asistăm la o urmărire pe motociclete în care Ilsa Faust fuge de băieții răi și de Hunt și Benji (care se află în mașină). După ei, în altă mașină, Brandt şi Luther, pe străzile din Maroc. Apoi, Hunt își lasă mașina și ia o motocicletă, iar urmărirea continuă. 

O altă secvență foarte bună are loc sub apă. De data aceasta, Ethan nu mai atârnă din tavan într-o încăpere foarte bine securizată, ci trebuie să intre într-un fel de rezervor subacvatic. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă misiune de infiltrare și înlocuire a unui card se transformă într-un coșmar. Viața lui Benji depinde de Ethan, iar viața lui Ethan este în pericol, pentru că nu are rezervor de aer, iar secundele se scurg... O secvență foarte bine regizată și tensionată, care parcă-ți taie respirația și speri să se termine mai repede.

Cea mai mare problemă a francizei era că-i lipsesc antagoniștii puternici. Mission: Impossible III avea un antagonist bun, Davian (interpretat excelent de Philip Seymour Hoffman). Acțiunile sale erau malefice, dar haotice (era un fel de Joker). Știam că este foarte periculos și răzbunător, dar nu-l cunoșteam suficient de bine pentru a-l putea considera un antagonist memorabil. Rogue Nation aproape că repară această greșeală și-l pune pe Ethan să se confrunte cu Solomon Lane (Sean Harris). Fost agent britanic, care a ucis oameni nevinovați pentru că așa avea ordin, își dă seama că ceea ce a făcut este greșit și devine geniul criminal care conduce Sindicatul. Arma sa este inteligența și, împreună cu oamenii săi, vrea să pornească o revoluție. Este un antagonist decent, cu motivație, dar parcă nu e ceea ce voiam. Sean Harris nu pare acel spion britanic devenit un geniu criminal, ci, mai degrabă, un geniu care a fost respins de oameni și acum are o problemă cu societatea și, de aceea, își dorește o revoluție (sau răzbunare). 

Mission: Impossible - Rogue Nation reprezintă un pas înainte pentru o franciză ce nu pare să obosească (la fel ca Tom Cruise). Îmbină părțile bune din celelalte filme (întorsăturile de situație, urmăririle pe motocicletă, antagonistul periculos, cascadorii și secvențe de acțiune memorabile, umorul) și vine cu o poveste care îți dă și puțin de gândit: cum acționăm fără să ne dăm seama de consecințe, cum facem rău doar pentru a putea scăpa dintr-o situație sau pentru a ajuta un prieten. Deși mai e de lucru, franciza Mission: Impossible nu dă semne de epuizare, iar Rogue Nation are câte ceva pentru toți spectatorii. 

NOTA MEA: 7.5