Călătoria lui Chihiro: basmul japonez

Cinematografia niponă m-a surprins întotdeauna, în special pe partea de animație. Regizorii estici au idei deosebite și modalități inedite de a le transpune în film. Sunt mulți oameni care asociază animația cu filmul pentru copii, dar nu își dau seama că poate fi mai mult de atât. Mormântul licuricilor, drama lui Isao Takahata, ne arată războiul din perspectiva unor copii orfani; Mamoru Oshii, Katsuhiro Ôtomo și Satoshi Kon ne poartă prin incredibile universuri science-fiction cu Akira, Ghost in the Shell, Paprika; cei mai pretențioși, care vor un film mai artistic, pot încerca Oul Îngerului, al lui Mamoru Oshii, o reinterpretare a unor evenimente biblice. Și ajungem la Hayao Miyazaki și filmele sale fantastice (Vecinul meu,Totoro; Prințesa Mononoke, Călătoria lui Chihiro). Fiecare dintre filmele sale merită analizat într-o cronică separată.

Călătoria lui Chihiro (2001) este cel mai cunoscut film al lui Hayao Miyazaki, care a ajuns la public și datorită câștigării Oscarului pentru cel mai bun film de animație. Miyazaki crede că lumea nu este suficient de simplă pentru a fi descrisă în cuvinte; de aceea, el se folosește de animație pentru a-și transmite ideile. Inspirat de folclorul japonez, regizorul își plasează personajele în lumi viu colorate, atent descrise, care captivează spectatorul pe tot parcursul filmului și mult după. În acest film, Chihiro, o fată de 10 ani, se mută cu familia într-o altă casă. În drumul spre noua casă, se rătăcesc și ajung, printr-un tunel, la ceea ce pare un parc tematic abandonat. Doar că, odată cu lăsarea nopții, realul și fantasticul se întrepătrund, parcul este învăluit de spirite și creaturi. Părinții lui Chihiro sunt transformați în porci, iar ea rămâne singură în acest tărâm necunoscut.

Titlul este sugestiv. Chihiro pornește, asemenea personajelor din basm, într-o călătorie, într-o inițiere. Prima conversație o are cu Haku, un personaj al lumii fantastice, cu întruchipare de om. El îi spune lui Chihiro că trebuie să mănânce ceva din această lume sau va dispărea. Chihiro acceptă și, astfel, începe călătoria, lupta pentru a-și recăpăta părinții. Legătura dintre real și fantastic este un pod și, imediat ce-l traversează, Chihiro este captivă în fantastic. Trebuie să se maturizeze prematur, să-și găsească de lucru, să se integreze în această lume. Dacă nu, va fi transformată, la rândul ei, în animal.

Angajată la o baie publică, condusă de Yubaba, o vrăjitoare, Chihiro este obligată să renunțe la numele ei și să adopte un alt nume: Sen. Schimbarea numelui este o vrajă prin care Yubaba l-a înrobit și pe Haku. Dacă nu-ți poți aminti numele tău adevărat, nu poți fi liber. Nu voi numi probele prin care trebuie să treacă Chihiro, pentru că nu vreau să vă privez de această încântătoare poveste, iar cuvintele ar fi insuficiente pentru a descrie frumusețea acelei lumi.

Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea și ieșirea din lumea fantastică se face printr-un tunel. Ce este, însă, de remarcat, este cum decide regizorul să arate intrarea în fantastic și părăsirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare și poziția personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (și la intrare, și la ieșire), iar tatăl, în față, le ghidează. În tunelul spre ieșire, mama și tatăl nu-și amintesc nimic din lumea fantastică. Chihiro pare că se întreabă dacă nu cumva s-a aflat într-un spațiu oniric, într-un vis. Timpul îi oferă răspunsul. Iarba a crescut și pe mașină s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar câteva zile în lumea fantastică) nu este același ca în lumea reală, unde pare că au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima dată spre tunel, Chihiro se urcă în mașină și pleacă. Rămâne, însă, o întrebare:

Își amintește?

P.S.

Îmi place cum am încheiat cronica și preferam să rămână așa, însă finalul filmului este discutabil și, pentru că există două variante, merită menționate. În varianta japoneză, filmul se încheie cum am descris mai sus. Chihiro privește tunelul, se urcă în mașină și pleacă. Hayao Miyazaki spunea, într-un interviu, că Chihiro nu-și amintește, dar că “a nu-ți aminti” nu înseamnă “a uita”, deci Chihiro își poate aminti, cândva, de această aventură. În varianta dublată, însă, lucrurile stau diferit. După ce Chihiro se urcă în mașină, tatăl ei spune: “O nouă casă, o nouă școală, e puțin înfricoșător...”, iar Chihiro răspunde: “Cred că mă voi descurca”. Aceste linii au fost aprobate de studioul Ghibli (studioul japonez care a făcut filmul) și clarifică finalul poveștii.

The Revenant: răzbunarea spiritului rătăcitor

The Revenant, film bazat pe o poveste reală, îl are în centru pe exploratorul Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), în anii 1820, pe teritoriul Americii. La vremea aceea, ținuturile semi-sălbatice erau scena confruntărilor frecvente dintre băștinași, americani și francezi. Grupul său este atacat și, în timpul evadării, în pădure, Glass dă peste un urs grizzly. Scapă cu viață, dar rănile provocate de urs sunt grave. Grupul său crede că va avea o moarte rapidă și dureroasă și, pentru că transportarea lui este dificilă, trei oameni rămân să-l vegheze în aceste ultime momente: fiul său, Hawk (Forrest Goodluck), John Fitzgerald (Tom Hardy) și Bridger (Will Poulter). Fitzgerald își trădează cauza, îl ucide pe Hawk și fuge împreună cu Bridger, considerându-l mort pe Glass. Plin de durere, nu doar fizică, ci și sufletească (pierderea fiului său), Hugh Glass se luptă să supraviețuiască. Tot ce-și dorește este răzbunarea.

Filmul a fost regizat de Alejandro G. Iñárritu, care s-a făcut remarcat la nivel mondial prin filmul Birdman (2014), ce a primit patru Oscaruri importante (cel mai bun film, regie, imagine și cel mai bun scenariu original). Birdman a fost o provocare, deoarece are cadre foarte lungi și pare filmat în cadru-secvență. În The Revenant, Iñárritu a fost și mai ambițios, dorindu-și să filmeze cadre lungi în condiții dure (frig, zone greu accesibile) și în lumină naturală, pentru realism (ceea ce înseamnă că puteau filma doar câteva ore pe zi), motiv pentru care etapa de producție a durat nouă luni. 

Numele titlului vine din limba franceză și înseamnă a reveni sau spirit. Alejandro G. Iñárritu a adus câteva modificări poveștii originale, cea mai importantă fiind adăugarea personajului Hawk. În realitate, Glass nu a avut un fiu, dar decizia regizorului ține de dramaturgie: publicul se atașează mai ușor de personaj. Deși, cu distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul principal, jumătate din public va veni în cinema doar pentru el. Toți actorii merită laudele, deoarece cadrele lungi necesită mult efort și atenție, însă DiCaprio are un rol nu doar foarte solicitant, ci și unic. Nu are multe replici, dar excelența interpretării sale reiese din gesturi și din mimică. Reușește să transmită atât de multă emoție (disperare, durere, regret, ură), încât se poate spune că acesta este cel mai bun rol al său. Tom Hardy, care a avut câteva roluri bune în 2015 (în Mad Max: Fury Road, în Legend), nu se remarcă în mod deosebit. Personajul său, John Fitzgerald este, însă, demn de menționat. Este antagonistul filmului, un om egoist, care se poartă urât cu cei din jurul său, dar această brutalitate a sa nu este de la natură: el a devenit brutal pentru că așa s-au purtat oamenii cu el.

Directorul de imagine, Emmanuel Lubezki, este un adevărat maestru. Cadrele sale surprind nu doar prin frumusețe și compoziție, ci și prin durată și complexitate: vezi Children of Men (2006, r. Alfonso Cuarón), The Tree of Life (2011, r. Terrence Malick), Gravity (2013, r. Alfonso Cuarón), Birdman (2014, r. Alejandro González Iñárritu). În The Revenant, fiecare cadru pare o fotografie. Cadrele lungi, care pot ajunge la câteva minute, sunt atent concepute, cu mișcări complexe ale camerei și acțiune cu multe personaje. Coloristica imaginilor îmi amintește de serialul Vikings sau mult mai cunoscutul serial Game of Thrones. Dar, în afară de cadrele lungi și cele ce redau frumusețea naturii, Lubezki compune și câteva cadre suprarealiste.

Cum eu sunt un mare admirator al secvențelor suprarealiste, am fost foarte încântat să le văd în The Revenant. Aceste secvențe reprezintă visele și coșmarurile lui Hugh Glass. Au scopul de a ne arăta o parte din trecutul său și de a transmite emoție: amintiri cu soția sa, cu copilul său; reîntâlnirea cu fiul său, printre ruinele unei biserici, în pustiu, cu un clopot ce bate în surdină; Glass stă întins pe iarbă și, deasupra lui, soția sa plutește, precum un înger, privindu-l în ochi.

The Revenant atinge niveluri de performanță prin regie, imagine și interpretare. Superbele imagini compuse de Emmanuel Lubezki merită văzute pe un ecran mare, pentru că sunt un spectacol vizual. Scenariul nu este cu mult deosebit de alte povești despre supraviețuire sau răzbunare, însă punctează momentele importante și construiește treptat personajele, într-un mod realist: nu există bine sau rău, doar fapte și motive. Chiar dacă m-au încântat secvențele suprarealiste și am fost surprins de interpretarea excelentă a lui Leonardo DiCaprio, cel mai puternic moment din film este finalul, în care...

NOTA MEA: 8.5

The Hateful Eight: va curge sânge

Tarantino: sânge, violență, întorsături de situație, personaje atent construite și un mod deosebit de a spune o poveste. Prin filme precum Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994), Kill Bill (2003), apreciate atât de critici, cât și de spectatori, Quentin Tarantino a fost etichetat drept un regizor care face entertainment de calitate. The Hateful Eight (2015) este al doilea western al său, după Django Unchained (2012).

Filmul este captivant în primele minute, printr-un cadru cu o statuie cu Iisus răstignit pe cruce, într-o zonă înzăpezită, de deal. Imaginile sunt însoțite de o melodie ce tinde a horror / thriller (inspirată din filmul The Thing – 1982, r. John Carpenter), compusă de maestrul Ennio Morricone, care nu este la prima colaborare cu Tarantino și care a fost compozitor la Bunul, răul și urâtul (1966, r. Sergio Leone), A fost odată în America (1984, r. Sergio Leone), Legenda lui 1900 (1998, r. Giuseppe Tornatore). Cu un astfel de început, apare o deosebită curiozitate pentru a ști care este povestea filmului.

În această zonă înzăpezită, o trăsură încearcă să-și găsească drumul. În trăsură se află vânătorul de recompense John Ruth (Kurt Russell), care merge spre orașul Red Rock pentru a primi recompensa de 10.000$ pentru prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh). Pe drum se întâlnesc cu un alt vânător de recompense, Maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson), și cu Chris Mannix (Walton Goggins), care pretinde că trebuie să ajungă în Red Rock pentru a fi numit șerif.

Din cauza unei furtuni, cei patru, alături de birjarul numit O.B Jackson (James Parks), sunt nevoiți să facă un popas la galanteria lui Minnie. Spre surprinderea lui Warren, care cunoștea locul, de galanterie se ocupă un mexican pe nume Bob (Demián Bichir), care spune că Minnie este plecată. Înăuntru îi așteaptă Oswaldo Mobray (Tim Roth), Joe Gage (Michael Madsen) și generalul Sandy Smithers (Bruce Dern). Deși fiecare își spune povestea, Warren crede că cineva minte și este acolo pentru a o salva pe nelegiuita Domergue și devine vigilent.

Din acest moment, ritmul filmului devine mult mai alert. Nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Îmi amintește de un joc numit Town of Salem, unde există cetățeni și mafie. Cetățenii trebuie să afle cine sunt mafioții și să-i spânzure, iar mafioții trebuie să-i omoare pe cetățeni. Nimeni nu știe ce rol au ceilalți. Jocul este unul psihologic, pentru că trebuie să vorbești cu ceilalți jucători și să-i convingi că ești de partea binelui (fie că ești cetățean, fie că ești mafiot). La fel se întâmplă și în The Hateful Eight, doar că deciziile sunt luate de regizorul-scenarist Quentin Tarantino, iar tu, ca spectator, nu poți decât să admiri ingeniozitatea scenariului.

Un minus al filmului este durata de 3 ore, pentru că durează foarte mult până ajunge trăsura la galanterie. Putea fi adus fără probleme la 2 ore și jumătate. Este, însă, un inconvenient peste care se poate trece cu vederea, pentru că Tarantino vine cu ceva nou. Vom vedea violență și mult sânge (de efectele speciale s-a ocupat Greg Nicotero, care a lucrat la The Walking Dead). Personajele sunt foarte carismatice, cu dialoguri nu foarte profunde, dar foarte plăcute și distractive. Întorsăturile de situație sunt din plin. Pe lângă toate acestea, elementul nou este comicul. Filmul este foarte amuzant, aproape scris ca o comedie. De puține ori mi s-a întâmplat să râd în cinema, dar The Hateful Eight chiar a fost plin de umor. Are comic de situație (Domergue nu are niciun stres că urmează să fie spânzurată), de limbaj (în special glume despre negri), de caracter (aproape toate personajele sunt construite pentru a fi amuzante, într-un fel sau altul).

Demne de menționat sunt interpretările lui Jennifer Jason Leigh și Tim Roth. Jennifer Jason Leigh s-a transpus incredibil în rolul lui Daisy Domergue. Este foarte carismatică și o privești cu interes în fiecare secvență, în special pentru că este imprevizibilă. Expresiile și gesturile ei redau un caracter flegmatic și puțin nebun. Tim Roth (Oswaldo Mobray), din contră, redă un personaj care încearcă să se integreze și să țină situația sub control. Personajul său vorbește repede și zâmbește tot timpul. Îmi amintea de Christoph Waltz în unele secvențe din Inglourious Basterds.

The Hateful Eight este, cu siguranță, un film bun de văzut în cinema. Poate că nu este cel mai bun film al lui Tarantino, dar este foarte distractiv și amuzant. Îmi imaginez cum Tarantino stă în sala de proiecție, privește spectatorii și, la finalul filmului, spune precum Russell Crowe în Gladiatorul (2000): Are you not entertained?

NOTA: 8