joi, 10 noiembrie 2016

Doctor Strange: spre infinit și mai departe!

Cine este Stephen Vincent Strange? Pentru cei mai puțin familiarizați cu Marvel, probabil că acest nume era necunoscut înainte de filmul Doctor Strange (2016). Stephen Strange era unul dintre cei mai buni neurochirurgi ai lumii, până când, în urma unui accident, mâinile îi sunt grav rănite și nu mai poate profesa. Cum cariera era întreaga sa viață, încearcă orice cale de a-și vindeca mâinile. Astfel, ajunge în Kamar-Taj și descoperă că lumea pe care o cunoaște e doar o mică parte dintr-un Univers plin de posibilități. Egoist și arogant, Strange trebuie să se schimbe și să accepte că există lucruri mai presus de el. Deși nu reușește să se vindece, e nevoit să se alăture vrăjitorilor din templu în lupta cu forțe malefice, care doresc distrugerea Pământului.

Încă de la primul teaser, Marvel ne arăta că poate și mai mult.  Aducând în Marvel Cinematic Universe alte nume mari, precum Benedict Cumberbatch sau Mads Mikkelsen, un supererou diferit și efecte speciale ce ar încânta privirea chiar și celor pretențioși, Marvel a ridicat mult așteptările pentru acest film. Și le-a îndeplinit, pe de-o parte. La nivel vizual, efectele speciale sunt inefabile. De la vrăji simple, la modificarea arhitecturii clădirilor, la mișcarea unui oraș întreg, la călătoria prin multiverse, totul este atent gândit și superb realizat pentru un maximum de impact vizual. 

Întregul efort al echipei de la efecte speciale este susținut de scenografi și realizatorii costumelor, pentru că, oriunde ai privi, abundența detaliilor nu poate fi trecută cu vederea și menționez, în mod deosebit, elementele unice acestui film, precum decorul templelor vrăjitorilor și costumul lui Doctor Strange. Din nefericire, se pare că regizorul-scenarist, Scott Derrickson, deși foarte implicat în proiect, nu are suficientă experiență (nici ca scenarist, nici ca regizor) pentru a profita de întregul potențial al filmului, iar cuvântul întreg este important în acest context. Deși Doctor Strange pare independent de celelalte filme din MCU, nu dă impresia de film solid, de film întreg. Cel puțin la prima vizionare, dă impresia că e făcut din multe, multe bucăți puse împreună, că nu are un ritm constant, că nu are o structură clară a secvențelor și momente de vârf, dar aici este și o problemă din scenariu.



Alegerea lui Benedict Cumberbatch în rolul lui Doctor Strange este perfectă, actorul având potențialul să ajungă în pop-culture cum e Robert Downey Jr. pentru Iron Man sau Hugh Jackman pentru Wolverine. Desigur că această afirmație poate fi acuzată de snobism. Actorul are multe alte roluri foarte bune, dar își stăpânește perfect personajul și este foarte carismatic, făcând mai ușoară trecerea cu vederea peste problemele din scenariu.

Ca-n majoritatea filmelor Marvel, villanul / răufăcătorul lasă mult de dorit, dar ce e cu adevărat enervant e că exista potențial. Kaecilius (Mads Mikkelsen) a ajuns la templu, la fel ca Stephen Strange, în urma unui eveniment tragic din viața sa, în care i-a pierdut pe toți cei apropiați. Dorind alinare pentru cumplita sa suferință, Kaecilius a simțit că, în schimb, e transformat într-un sclav al magiei, nevoit să lupte cu răul. Asta până când află că una dintre persoanele pe care o respecta folosea magie interzisă și, dezamăgit, își dă seama că a fost manipulat și că doar tabăra cealaltă îi poate oferi ceea ce caută. Kaecilius devine un slujitor al lui Dormammu, o entitate din Dimensiunea Întunecată, cu puteri inimaginabile, care vrea să consume toate lumile și să le domine. Lumea promisă de Dormammu e o lume în care nu există timp, în care nu există moarte, deci, implicit, o lume eternă și lipsită de suferință.

La o primă vedere, poate părea o poveste superficială, dar putea deveni mai mult, explorând suferința și motivațiile lui Kaecilius și consecințele pe care le poate avea ascunderea adevărului. Din acest motiv, Mads Mikkelsen poate fi acuzat că face un rol slab. Deși, precum Cumberbatch, este stăpân pe rol, apare prea puțin în film, iar motivațiile și suferința nu reies din comportamentul personajului. Și ce dacă? Important e să mă distrez! – ar spune spectatorul obișnuit. Și, pe de-o parte, are dreptate, filmele Marvel sunt filme de divertisment, adresate maselor, dar, cu puțin efort, Doctor Strange putea mulțumi pe toată lumea. Filmul este captivant și amuzant, deși umorul e dus puțin prea departe: chiar și Kaecilius, marele răufăcător, cel plin de suferință, care s-a aliat cu Răul Absolut, face glume. 

Dar, cu siguranță, cel mai deranjant aspect al filmului este coloana sonoră. Benzile desenate au avut un mare impact în anii ’60 asupra trupelor de rock psihedelic, în special datorită subiectelor abordate și artei lui Steve Ditko, așa că așteptările erau ca filmul să aibă o coloană sonoră cu muzică psihedelică, drept omagiu, sau măcar melodii care să redea misticismul filmului. În schimb, coloana sonoră poate fi ușor enumerată printre cele mai proaste coloane sonore din filme, pentru că Michael Giacchino, compozitorul, tratează Doctor Strange ca pe un oarecare film de acțiune, așa că majoritatea melodiilor sunt epice, de luptă, și nu redau deloc trăsăturile aparte ale filmului. Singurele referințe la muzica psihedelică sunt melodia Interstellar Overdrive, de la Pink Floyd (Pink Floyd erau fani Doctor Strange, personajul apare chiar pe coverul unui album de-al lor, A Saucerful of Secrets) și o altă melodie pusă pe creditele din final.



Cu toate defectele sale, Doctor Strange este printre cele mai bune și captivante filme de la Marvel. Cu efecte vizuale deosebite, decoruri și costume atent lucrate și actori foarte buni, Doctor Strange îndeplinește promisiunea făcută: de a te uimi. Filmul se remarcă mai ales la nivelul efectelor speciale, care merită admirate pe un ecran cât mai mare sau în 4DX. De menționat că filmul mai are două secvențe, așa cum Marvel ne-a obișnuit, după primele credite și la final.

NOTA MEA: 8.5


joi, 5 mai 2016

Captain America: Civil War

Înainte de proiecția filmului, am fost întrebat de care parte sunt, Captain America Team sau Iron Man Team, cu promisiunea că voi primi în schimbul răspunsului meu un abțibild cu echipa aleasă. Evaziv, am spus că nu vreau să aleg o echipă, așa că mi-am luat abțibilduri cu ambele tabere. Simțeam că alegerea unei tabere e doar o strategie de marketing și că filmul e mai mult de atât, că mă va surprinde prin povestea sa, în care nu există bine și rău, doar motivații și scopuri. Cu o mică reținere, cauzată de dezamăgirea provocată de Batman v Superman, am plecat spre sala de cinema.

Conflictul din Captain America: Civil War apare când Răzbunătorilor li se cere să se subordoneze Organizației Națiunilor Unite și să semneze un tratat numit Sokovia Accords. Această măsură este luată pentru a preveni alte distrugeri cauzate de supereroi în luptele cu răul, deoarece au existat multe victime colaterale (distrugerea New York-ului, în The Avengers; distrugerea Sokoviei, în Avengers: Age of Ultron), iar oamenii încep să-și piardă încrederea în supereroi și să se teamă de ei, privindu-i drept justițiari scăpați de sub control. Deși tratatul se vrea a fi o formă de control, pentru a crea stabilitate, echilibru, Steve Rogers refuză să-l semneze, deoarece consideră că, astfel, Răzbunătorii și-ar pierde libertatea. 

Odată cu puterile mari, vin și mari responsabilități. Tony Stark, mustrat de conștiință pentru daunele cauzate și oamenii uciși, devine imediat un susținător al tratatului, alături de Vision și War Machine. La scurt timp, un atentat terorist ia viața a zeci de oameni, iar vinovatul pare să fie Războinicul Iernii, Bucky Barnes. Steve Rogers crede că Bucky este înscenat, că nu este vinovat și, pentru că-i ia apărarea, este privit drept infractor, moment în care începe rivalitatea dintre el și Tony.



Filmul începe cu câteva secvențe stângace, care par adăugate doar pentru că scenariștii aveau de bifat elemente pe o listă: mustrare de conștiință pentru Tony Stark – bifat; flashback cu Războinicul Iernii, pentru a-l aduce mai târziu în poveste – bifat; o secvență în care Wanda își folosește greșit puterile, doar pentru a regreta tot restul filmului – bifat. Deși aceste secvențe par realizate într-o manieră leneșă și nu transmit emoție, împing mult povestea și ajută la dezvoltarea personajelor. Cu toate că filmul are multe personaje, greu de construit și caracterizat în 2 ore și 26 de minute, scenariștii și regizorii le fac tuturor dreptate, ceea ce este un mare punct în plus: fiecare personaj are motivele sale și știe de ce a ales de partea cui să lupte.

Captain America: Civil War are avantajul că majoritatea personajelor au fost construite de-a lungul celorlalte filme din Universul Cinematografic Marvel, iar acum poate lua toate acele personaje și relații de prietenie și să le supună unor grele încercări. Nu există un răufăcător, o ființă ce vrea doar distrugere și care trebuie oprită cu orice preț. Nu există bine și rău, ci doar oameni cu păreri diferite, oameni care se cunosc și, mai mult, pe care-i leagă o lungă relație de prietenie și colaborare. Scenariștii au construit cu grijă fiecare personaj, le-au oferit profunzime și complexitate, fiecare se întreabă dacă e bine sau nu ce face și, în confruntări, nu uită că cel din fața sa îi este prieten. Toată povestea este dusă la un alt nivel în ultima parte a filmului, când conflictul devine personal, iar personajele nu mai gândesc rațional, ci emoțional.



Pe lângă Tony Stark (Robert Downey Jr.) și Steve Rogers (Chris Evans), merită menționați Bucky Barnes (Sebastian Stan), T’Challa / Black Panther (Chadwick Boseman) și Zemo (Daniel Brühl). Bucky este personajul cu cele mai multe mustrări de conștiință, din cauza trecutului său, în care a ucis nenumărați oameni sub numele Războinicul Iernii. Deși prietenul său, Steve, îi este alături și încearcă să dovedească lumii că Bucky nu este un terorist, Bucky este instabil, captiv între cele două personalități ale sale, motiv pentru care este considerat foarte periculos. T’Challa și Zemo au aceeași motivație: dorința de răzbunare. Cu traume lăsate de pierderea unor persoane dragi, aceste personaje sunt orbite de dezolare și de speranța că, odată ce se vor răzbuna, suferința le va fi mai mică. 

Apar, pentru scurt timp, Ant-Man (Paul Rudd) și Spider-Man (Tom Holland), care sunt foarte amuzanți. De fapt, întregul film are momente de umor, momente care par și mai amuzante atunci când filmul vrea să fie foarte serios. Această îmbinare între momentele dure, de conflict și umorul personajelor face ca filmul să devină o experiență relaxantă, captivantă, dar și emoționantă și neliniștită. Ant-Man și Spider-Man iau parte la una dintre cele mai impresionante confruntări pe care o putea avea un film cu supereroi: o confruntare între Iron Man, Black Panther, Vision, Black Widow, War Machine și Spider-man, pe de-o parte, și Captain America, Bucky, Falcon, Scarlett Witch, Hawkeye și Ant-Man, de cealaltă parte. Secvența este plină de umor de situație și de limbaj, dar cel mai mult iese în evidență excelenta coregrafie.



Momentele de acțiune sunt atent coregrafiate. Luptele sunt trase în cadre lungi, acțiunea e clară și spectaculoasă. Sunt și câteva secvențe mai puțin bune, în care directorul de imagine, Trent Opaloch, a decis să folosească cadre scurte și o cameră ce se mișcă foarte mult, precum o cameră ținută în mână, care, în combinație cu marele ecran și ochelarii 3D, pot deveni o experiență obositoare și neplăcută. Dar, revenind la coregrafie, este de admirat efortul depus pentru ca secvențele de acțiune să arate cât mai bine. Este chiar și o urmărire de mașini ce are loc în... București.

Orice părere aș avea despre România și oricât de mult aș nega sentimentul de apartenență la o țară, undeva, în inconștientul meu, este un mic patriot, care se bucură cu un entuziasm copilăresc mereu când se face referire la această țară micuță, uitată de lume, pe care o numim România. Cel mai probabil datorită actorului de origine română, Sebastian Stan, România este menționată în film, sunt și câteva replici în română și o urmărire în care se văd mașini cu număr de București. Secvența respectivă, totuși, nu a fost filmată în București, ci în Berlin.

Este Captain America: Civil War cel mai bun film de la Marvel, așa cum se zvonește? Doar spectatorul poate decide, însă este, fără îndoială, un film bun, în care efortul realizatorilor este vizibil în fiecare aspect, dar în special în sufletul filmului: scenariul. Plin de momente puternice, emoționante și dramatice, dar fără să ducă lipsă de umor, scenariul împinge personajele la extrem, distruge relații, transformă prietenia și iubirea în amăgire și dispreț, iar suferința cauzată de pierderea celor dragi devine o nebună dorință de răzbunare. 

NOTA MEA: 8.5


vineri, 5 februarie 2016

Călătoria lui Chihiro: basmul japonez

Cinematografia niponă m-a surprins întotdeauna, în special pe partea de animație. Regizorii estici au idei deosebite și modalități inedite de a le transpune în film. Sunt mulți oameni care asociază animația cu filmul pentru copii, dar nu își dau seama că poate fi mai mult de atât. Mormântul licuricilor, drama lui Isao Takahata, ne arată războiul din perspectiva unor copii orfani; Mamoru Oshii, Katsuhiro Ôtomo și Satoshi Kon ne poartă prin incredibile universuri science-fiction cu Akira, Ghost in the Shell, Paprika; cei mai pretențioși, care vor un film mai artistic, pot încerca Oul Îngerului, al lui Mamoru Oshii, o reinterpretare a unor evenimente biblice. Și ajungem la Hayao Miyazaki și filmele sale fantastice (Vecinul meu,Totoro; Prințesa Mononoke, Călătoria lui Chihiro). Fiecare dintre filmele sale merită analizat într-o cronică separată.

Călătoria lui Chihiro (2001) este cel mai cunoscut film al lui Hayao Miyazaki, care a ajuns la public și datorită câștigării Oscarului pentru cel mai bun film de animație. Miyazaki crede că lumea nu este suficient de simplă pentru a fi descrisă în cuvinte; de aceea, el se folosește de animație pentru a-și transmite ideile. Inspirat de folclorul japonez, regizorul își plasează personajele în lumi viu colorate, atent descrise, care captivează spectatorul pe tot parcursul filmului și mult după. În acest film, Chihiro, o fată de 10 ani, se mută cu familia într-o altă casă. În drumul spre noua casă, se rătăcesc și ajung, printr-un tunel, la ceea ce pare un parc tematic abandonat. Doar că, odată cu lăsarea nopții, realul și fantasticul se întrepătrund, parcul este învăluit de spirite și creaturi. Părinții lui Chihiro sunt transformați în porci, iar ea rămâne singură în acest tărâm necunoscut.

Titlul este sugestiv. Chihiro pornește, asemenea personajelor din basm, într-o călătorie, într-o inițiere. Prima conversație o are cu Haku, un personaj al lumii fantastice, cu întruchipare de om. El îi spune lui Chihiro că trebuie să mănânce ceva din această lume sau va dispărea. Chihiro acceptă și, astfel, începe călătoria, lupta pentru a-și recăpăta părinții. Legătura dintre real și fantastic este un pod și, imediat ce-l traversează, Chihiro este captivă în fantastic. Trebuie să se maturizeze prematur, să-și găsească de lucru, să se integreze în această lume. Dacă nu, va fi transformată, la rândul ei, în animal.



Angajată la o baie publică, condusă de Yubaba, o vrăjitoare, Chihiro este obligată să renunțe la numele ei și să adopte un alt nume: Sen. Schimbarea numelui este o vrajă prin care Yubaba l-a înrobit și pe Haku. Dacă nu-ți poți aminti numele tău adevărat, nu poți fi liber. Nu voi numi probele prin care trebuie să treacă Chihiro, pentru că nu vreau să vă privez de această încântătoare poveste, iar cuvintele ar fi insuficiente pentru a descrie frumusețea acelei lumi.



Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea și ieșirea din lumea fantastică se face printr-un tunel. Ce este, însă, de remarcat, este cum decide regizorul să arate intrarea în fantastic și părăsirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare și poziția personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (și la intrare, și la ieșire), iar tatăl, în față, le ghidează. În tunelul spre ieșire, mama și tatăl nu-și amintesc nimic din lumea fantastică. Chihiro pare că se întreabă dacă nu cumva s-a aflat într-un spațiu oniric, într-un vis. Timpul îi oferă răspunsul. Iarba a crescut și pe mașină s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar câteva zile în lumea fantastică) nu este același ca în lumea reală, unde pare că au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima dată spre tunel, Chihiro se urcă în mașină și pleacă. Rămâne, însă, o întrebare:

Își amintește?


P.S.
Îmi place cum am încheiat cronica și preferam să rămână așa, însă finalul filmului este discutabil și, pentru că există două variante, merită menționate. În varianta japoneză, filmul se încheie cum am descris mai sus. Chihiro privește tunelul, se urcă în mașină și pleacă. Hayao Miyazaki spunea, într-un interviu, că Chihiro nu-și amintește, dar că “a nu-ți aminti” nu înseamnă “a uita”, deci Chihiro își poate aminti, cândva, de această aventură. În varianta dublată, însă, lucrurile stau diferit. După ce Chihiro se urcă în mașină, tatăl ei spune: “O nouă casă, o nouă școală, e puțin înfricoșător...”, iar Chihiro răspunde: “Cred că mă voi descurca”. Aceste linii au fost aprobate de studioul Ghibli (studioul japonez care a făcut filmul) și clarifică finalul poveștii.