vineri, 27 noiembrie 2015

Bunul dinozaur: drumul inițiatic

Acum 65 de milioane de ani, un asteroid a lovit Pământul și a provocat dispariția dinozaurilor. Povestea filmului Bunul dinozaur are loc într-un univers alternativ, în care acest asteroid a zis: “Nope!” și și-a schimbat ruta, salutând Pământul din trecere. Astfel, dinozaurii și-au continuat viața liniștiți, iar unii dintre ei au devenit civilizați și organizați. Acesta este și cazul unei familii de apatozauri (dinozauri erbivori), formată din părinți și trei copii, ce-și procură hrana prin cultivarea porumbului. Ei se ocupă de întregul proces de subzistență: aratul pământului, plantarea semințelor, stropirea porumbului, recoltarea. La această mică fermă, familia de dinozauri are și un țarc cu găini (pentru că... adăugați sens).

De acest țarc trebuie să aibă grijă mezinul familiei, Arlo, care este foarte speriat de găini. Din acest motiv, frații lui îl persiflează și-l fac să se simtă inferior. La inaugurarea unui hambar, cei doi părinți își pun amprenta pe el. La propriu. Ei le spun copiilor că, atunci când vor fi vrednici, își vor putea pune și ei amprenta. Frații cei mari ating repede acest nivel, însă Arlo e încă departe de acest premiu, fapt ce-l face să se simtă slab și laș. Ocazia ideală de a-și arăta abilitățile apare când un hoț le fură porumbul din hambar. Arlo trebuie să-l prindă și să-l ucidă. Ajuns în momentul culminant, din milă și frică, Arlo nu-l poate ucide pe micuțul hoț (un copil preistoric). El și tatăl său pleacă în urmărirea lui, dar, din cauza unei furtuni violente, tatăl este ucis de râul cu debit mare.



Mustrat de conștiință, Arlo va încerca din nou să-l prindă pe hoț, în special pentru a-și răzbuna tatăl. Doar că, într-o vânătoare, și micuțul dinozaur este luat de ape. Nu este ucis, ci dus departe de casă, într-un teritoriu nou. Astfel, drumul inițiatic începe, un drum al maturizării, al schimbării. Neajutorat, el va duce nu numai o luptă interioară (cu frica), ci și una exterioară (cu natura, care-i este aliat, oferindu-i mâncare, dar și inamic redutabil). Foamea, confruntarea cu animale carnivore și prietenia ce o leagă cu cel vinovat pentru moartea tatălui său îl schimbă, treptat, pe Arlo.

Țrr, așa cum este numit micuțul om preistoric (Spot, în varianta originală), seamănă mai degrabă cu un câine decât cu un om. Nu vorbește deloc, este un vânător foarte bun și este precum un animal de companie. Deși Arlo îl privește la început ca pe un dușman, greutățile prin care trec împreună îi apropie și ajung să țină unul la celălalt. Maturizarea completă a lui Arlo are loc în momentul în care este pus să aleagă între ce i-ar conveni lui și binele prietenului său.

Bunul dinozaur este al doilea film Pixar din 2015, după Inside Out. Firul narativ este redat de o animație ce oferă atenție detaliilor și peisajelor, iar umorul provoacă un zâmbet chiar și pe fețele celor ce au trecut de copilărie. Deși povestea se inspiră mult din basme și din alte filme, copiii o vor aprecia, cu siguranță. Însă, spre deosebire de Inside Out, care putea fi văzut și de o audiență matură, Bunul dinozaur urmărește o audiență tânără.

Filmul intră în cinematografe din 27.11.2015, distribuit de CineForum.


luni, 23 noiembrie 2015

Bridge of Spies: căldură în Războiul Rece

După multipremiatele filme Lista lui Schindler (1993), Salvați soldatul Ryan (1998) și Lincoln (2012), renumitul regizor Steven Spielberg aduce pe ecran un nou film istoric: Bridge of Spies (2015). Importanța acestui regizor pentru cinematografia mondială nu poate fi contestată. Arătându-și talentul regizoral încă de la primele filme (vezi Duel pe autostradă – 1971), Spielberg a creat primul film ce poartă denumirea de blockbuster (film cu buget mare, menit să atragă multă lume în cinema) – Jaws (1975), l-a regizat pe Harrison Ford într-una dintre cele mai cunoscute francize, Indiana Jones, iar, spre bătrânețe, și-a pus amprenta pe filmele istorice. Cu un scenariu de Joel și Ethan Coen (Fargo – 1996; The Big Lebowski – 1998; No Country for Old Men – 2007), Bridge of Spies aduce în atenția noastră relația dintre America și Rusia în perioada Războiului Rece. Deși nu mă pot raporta empiric la aceste evenimente, l-am privit cu interes.

În perioada Războiului Rece, Rudolf Abel (Mark Rylance), un spion sovietic, este prins pe teritoriul Americii. Din dorința de a-și demonstra calitatea de stat democratic, SUA îi acordă spionului sovietic dreptul de a fi judecat în instanță. Avocatul apărării este James B. Donovan (Tom Hanks), care, deși în mod obișnuit se ocupă de asigurări, acceptă cazul, cunoscând riscul de a fi respins de societate pentru că apără un inamic. Atunci când un pilot american, Francis Gary Powers (Austin Stowell), aflat într-o misiune de spionaj este capturat de sovietici, Donovan trebuie să stabilească un schimb. Între timp, Republica Democrată Germană îl capturează pe Frederic Pryor (Will Rogers), un student american. Donovan intră într-un joc periculos, încercând să-i elibereze pe ambii cetățeni americani în schimbul lui Rudolf Abel.

Este de remarcat că regizorul, deși născut în SUA, nu-și favorizează țara și preferă să fie neutru, arătând, astfel, problemele cu care se confruntă democrația. SUA vrea să pară un stat democratic, însă nu dorește ca spionul sovietic să fie judecat corect, ci doar de fațadă, totul fiind, mai degrabă, un joc politic. Donovan vrea să-și apere demnitatea de avocat și să ducă un proces cinstit, motiv pentru care începe să fie respins de societate și chiar amenințat. Imediat cum spionul american este capturat, mai marii (îi includ aici pe toți cei care fac jocul) îi cer ajutorul și-l trimit într-o misiune periculoasă în RDG. Deși studentul american este și el ținut captiv, misiunea lui Donovan este de a-l elibera doar pe Francis Gary Powers, pentru că el deținea informații secrete. Bineînțeles că, la o vizionare atentă, se vede că SUA este pusă oarecum într-o lumină pozitivă, de genul: “poate că e rău la noi, dar la ei e și mai rău!” (vezi cum sunt tratați ostaticii și cum sunt întâmpinați de țările lor în timpul schimbului). Chiar și așa, mi se pare un film echilibrat și nu simțeam că regizorul își lăuda țara și voia să ne arate visul american.

Pe partea de personaje, filmul stă bine. Chiar dacă majoritatea personajelor par puse doar pentru a împinge povestea mai departe, Rudolf Abel și James Donovan m-au convins încă din primele secvențe că mă vor încânta cu personalități interesante, cu un dialog bun, uneori amuzant, alteori profund. Apreciez că Tom Hanks încă acceptă roluri solicitante și că nu este afectat de bătrânețe (spre deosebire de Robert de Niro, pe care-l mai văd doar prin comedii). Donovan este acel tip de avocat care este pregătit în orice situație și știe cum să abordeze diplomatic o problemă și să o aducă în avantajul său. Doar că, de această dată, problema este foarte mare. Filmul mi-a dat de înțeles că acest personaj este cinstit, drept, de neclintit pentru că vrea să fie profesionist. Pentru a fi profesionist, el este dispus să fie urât de societate și de mai mari. Mie-mi place să cred că relația cu Rudolf Abel îl face să devină așa, spionul în vârstă devenind un model și, mai mult de atât, o figură paternă. Deși nu se arată clar în film că ar fi așa, dialogurile dintre cei doi arată că Donovan îl respectă pe protejatul său. Ambiția sa aproape că-l face un personaj inuman, asemănător unui om dintr-o poveste a lui Abel, care, deși era bătut crunt, se ridica de fiecare dată. Donovan este reumanizat odată ce ajunge în RDG, capătă o răceală, este atacat de câțiva băieți de cartier și privește cum câțiva oameni sunt împușcați în timp ce încercau să treacă Zidul, el fiind șocat și incapabil să oprească aceste atrocități.

Rudolf Abel este personajul care mi-a atras cel mai mult atenția. Pot spune că-mi plac foarte mult personajele în vârstă și le urmăresc mereu cu plăcere, pentru că mi se par profunde, înțelepte și interesante (vezi Kanji Watanabe – Ikiru, 1952; Isak Borg – Fragii sălbatici, 1957; Le juge – Red, 1994; Fred Ballinger și Mick Boyle – Youth, 2015). Abel amintește mult de Hauptmann Gerd Wiesler (Ulrich Mühe) din finalul filmului Viețile altora (2006), unde acest personaj, îndoctrinat de comunism, devine, treptat, uman, începe să înțeleagă oamenii și să aprecieze arta. Acest spion sovietic, deși nu divulgă secretele țării sale, este anormal de uman. Este tot timpul calm, calculat și blând. Își petrece timpul pictând și nu-și face nicio grijă pentru viitorul său. Așteptam cu nerăbdare secvențele cu el și nu mă mișcam din scaun în timp ce-i ascultam replicile cu plăcere. 



Deși ascultam cu plăcere dialogul, m-a deranjat muzica. Pentru acest film, Steven Spielberg nu a mai colaborat cu celebrul compozitor John Williams (Star Wars, Lista lui Schindler, Lincoln), ci cu Thomas Newman care, deși a lucrat la filme precum Închisoarea îngerilor, American Beauty, Spectre, nu pare că aduce nimic în plus filmului. Muzica este rareori sesizabilă, iar uneori ajută povestea. Dar mi s-a părut că scade mult din puterea scenelor în care Abel și Donovan poartă o conversație. Cuvintele acestui antagonist jucat excelent sunt suficiente pentru a mă convinge, iar muzica îmi distrage atenția. În loc să mă emoționeze, muzica mă enervează. 

Unii oameni ar putea spune că Bridge of Spies este un film slab, pentru că nu vine cu nimic nou și nu are o secvență de vârf. Le dau dreptate. Filmul are această problemă. Dacă luăm câteva dintre filmele istorice ale lui Spielberg, ne dăm seama de ce acesta poate fi considerat “slab”: îi lipsește emoția, regăsită în Lista lui Schindler, secvența memorabilă, vezi Salvați soldatul Ryan (secvența de început, denumită sugestiv Doomsday), un personaj puternic și memorabil, precum Lincoln (din filmul omonim; actor: Daniel Day-Lewis). 

Cu toate că Bridge of Spies nu iese în evidență, nu se poate spune că este un film prost. Relația dintre cele două personaje menționate mai sus te va ține captivat, iar povestea, care se desfășoară frumos, grație talentatului regizor, nu te va plictisi pe parcursul celor 141 de minute. Totuși, acest film nu este pentru cei care vor un film puternic, de Oscar. 

NOTA MEA: 7.5


luni, 9 noiembrie 2015

Box (2015): când realismul devine neverosimil

Observ că, în ultimii ani, filmul românesc urmărește două tendințe. Prima este crearea unui stil propriu, național, un stil cuprins în totalitate de realism (dialog sec, plictisitor, cadre lungi, subiecte despre problemele din viața de zi cu zi a cetățenilor, imagini aproape lipsite de simț estetic). Câțiva dintre regizorii importanți sunt Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – 2007; După dealuri – 2012), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu – 2005), Radu Jude (Aferim! – 2015), care, deși criticați de unii pentru acest tip de realism crunt, au adus numeroase premii cinematografiei autohtone. Prin această tendință, filmul românesc se depărtează, din păcate sau din fericire, de filmul european, care-mi place tot mai mult (cel mai recent în atenția mea a fost regizorul italian Paolo Sorrentino: La grande bellezza – 2013; Youth – 2015).

Cea de-a doua tendință, mai toxică, în opinia mea, este americanizarea. Se renunță la realismul specific românesc și la frumusețea filmului european și se adoptă stilul american, ce renunță de multe ori la profunzime în favoarea narațiunii ușoare, menită să atragă masele de oameni (adică să facă bani). În această categorie intră Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu), Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin Tănase), Poveste de dragoste (2015, r. Cristina Iacob) și, poate doar pe jumătate, Box (2015), în regia lui Florin Șerban.

Spun “pe jumătate” pentru că filmul Box încearcă să adopte un stil și un subiect specific american, urmărind o poveste atipică de dragoste, dar păstrează elementele din filmele românești considerate de artă (pentru că dialogul sec, inspirat din realitate și personajele cu probleme mărunte, ca-n viața reală, sunt mărci ale realismului; e discutabil) și, devine, astfel, un film fără audiență, fără un public țintă și, să fim sinceri, puțin kitsch... os. 



Box spune povestea lui Rafael (Rafael Florea) și a Cristinei (Hilda Péter). Cei doi nu au nimic în comun, în afară de drumul ce-i conduce, zi de zi, acasă. Rafael are 19 ani, e, probabil, de etnie rromă (deși bunicul lui este alb), locuiește într-o casă veche și-și câștigă existența la o spălătorie. Îi place mult boxul și ajunge să-și transforme pasiunea într-un mod de a-și câștiga existența. Cristina are 34 de ani, este actriță, e măritată și are o fetiță. Cariera ei are un ușor declin, iar viața ei personală nu e în cea mai bună etapă.

Rafael o urmărește pe Cristina pe drumul spre casă. O urmărește des. Nu se cunosc, nu-și vorbesc. Dacă ar avea mai multe prejudecăți, Cristina ar fi sunat, cu siguranță, la poliție, văzându-se urmărită de un băiat (cu ceva masă musculară, ce-i drept) de culoare. Trece aproape jumătate de film, iar cei doi nu-și vorbesc. Vedem viața fiecăruia dintre ei, cu bune și rele. Secvența în care are loc primul lor contact vizual este, probabil, cea mai bună din film. Cristina este în autobuz. Urcă Rafael. Cristina îl vede. Deși autobuzul este aproape gol, Rafael se așază pe scaunul din spatele Cristinei. Camera filmează frontal, deci vedem fața Cristinei și, în spatele ei, umerii lui Rafael. Ea se gândește ce să facă. Se ridică de pe scaun și se mută pe scaunul din spatele lui Rafael. Vedem fața lui Rafael și, în spate, umerii Cristinei. După ceva timp de gândire, el își întoarce capul și o privește. Nu-și spun nimic, doar se privesc pentru câteva secunde. Autobuzul oprește și Rafael coboară grăbit. Aceasta a fost prima lor interacțiune, spusă într-un mod foarte frumos.



Această frumoasă secvență descrisă mai sus are, însă, un defect. Unul mic, dar nu am putut scăpa de el. Undeva, în spatele autobuzului, blurat, un bărbat se uită la telefon. Și are ceva pe cap, pare a fi o mască. Mă tot uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce e. După această frumoasă secvență, filmul intră în declin. [ATENȚIE, URMEAZĂ SPOILERE] La o altă întâlnire pe stradă, Rafael o invită pe Cristina la un suc, cu promisiunea că, dacă acceptă, va dispărea din viața ei. Ea acceptă. Speram să văd o secvență cel puțin la fel de frumoasă precum cea din autobuz, însă dialogul a stricat-o complet. Este simplu, monoton și jenant. Secvența e cam așa: cei doi stau la masă. Nu știu ce să-și spună. Ea întreabă: “Și ce faci?” / “Sunt boxer.” / “Și câți ani ai?” / “Tu câți îmi dai?” / “21.” / “Am 19.” … pauză... Rafael întreabă: “Auzi, dacă nu ai fi căsătorită, te-ai mărita cu mine?”, iar ea răspunde: „Poate.”, și se despart.

Situația dintre cei doi devine din ce în ce mai absurdă. Sărind peste câteva minute de film, Cristina decide să meargă la Rafael acasă (nu știm exact de unde știe unde stă). Rafael nu e acasă. Cristina îl așteaptă. Stă în camera lui, îi privește tablourile, îi ascultă muzica și, pentru că Rafael nu mai ajunge, adoarme în patul său. Dimineața, fără să-l întâlnească, ea se întoarce acasă. Sărim, din nou, peste câteva minute, și, fără explicații, Cristina intră într-un hotel (de două stele), urmată de Rafael. Sfârșit.

Am plecat din sală întrebându-mă: “De ce?” / “Mi-a scăpat ceva?”. Nu am putut înțelege aceste personaje și ce motivații au. Dacă-l luăm pe Rafael, vedem că este sărac, că-i place boxul și că vrea să evolueze (și are un talent incredibil la agățat). Acest personaj este oarecum credibil. Problema este, însă, la personajul feminin. Nu înțeleg cum o femeie măritată, care are și un copil, decide să meargă acasă la un băiat aproape necunoscut, să-l aștepte în camera lui o noapte întreagă și, după ce nu-l găsește acasă, să-l caute iar, ajungând, astfel, amândoi, într-o cameră de hotel. Neverosimilul se află în relația dintre cei doi. Pare că se întâmplă totul prea repede. Totuși, Cristina este prinsă într-un angajament (căsătoria), dar, din cauza micilor probleme cu soțul, devine infidelă. Dar nu oricum: partenerul pe care și-l alege este un băiat de etnie rromă, sărac, de 19 ani, presupus virgin (un fel de opusul lui Christian Grey din filmul / cartea pe care nu mai trebuie să îl/o menționez). Dacă nici aici nu-i dragoste, nu știu unde poate fi. Cristina îmi amintește puțin de personajele lui Michelangelo Antonioni, în special cele din L'Avventura: se complace în situație, nu caută schimbarea, ci alinarea; o găsește. Dar, până la urmă, ce știu eu?! Am fost numit “de modă veche”.

Celelalte aspecte ale filmului pot fi cuprinse într-un singur paragraf. Este de admirat ce a făcut Florin Șerban cu tânărul actor Rafael Florea, însă asta nu compensează pentru scenariul foarte slab și neverosimil. Imaginea lui Marius Panduru (om cu ceva experiență în domeniu) lasă mult de dorit. Nu am văzut nici măcar un cadru care să-mi atragă atenția și să mă facă să exclam cu bucurie: “Ce cadru frumos!”.

Vă recomand să nu mă ascultați pe cuvânt și să mergeți la film, poate veți vedea ceva ce eu nu am reușit să văd. În încheiere, vă mai povestesc o secvență, ca să aveți tot sinopsisul filmului. Discută Rafael și bunicul său. Bunicul îi zice: “Rafael, mâine să tai nucul. Mergi, iei o drujbă, tai crengile, apoi îl tai de la rădăcină.” / “Păi, de ce?”/ “Pentru că așa vreau eu.”/ “Păi, nu ai zis că e casa matale și nucul e al meu? Cum să-l tai?”/ “Lasă, tu ascultă ce-ți spun. Taie-l!”/ “Păi, de ce să-l tai?” / “Fă cum zic eu, taie-l.”… Potolește-te, mă Moromete, că nu-i chiar așa...

NOTA MEA: 4.5

P.S. Un film superb despre o dragoste imposibilă între o femeie și un băiat este episodul 6 din Dekalog, serialul lui Krzysztof Kieslowski și A Short Film About Love (1988); au aproape aceeași poveste.


luni, 2 noiembrie 2015

Macbeth: nebunie, tragedie

Shakespeare – un nume de care fiecare dintre noi a auzit. Poate fi asociat cu poeziile, dramaturgia sau chiar cu o teorie a conspirației. A fost sau nu a fost? O întrebare irelevantă, pentru că, oricine ar fi scris aceste capodopere, a oferit umanității artă de înalt nivel. După operele sale de teatru s-au făcut zeci, sute de adaptări, iar ele continuă să apară. Artiștii își doresc să ofere o nouă interpretare, proprie sau fidelă, operelor ce poartă semnătura William Shakespeare. Cea mai recentă adaptare este filmul Macbeth (2015), regizat de Justin Kurzel, după piesa omonimă.

Generalului Macbeth (Michael Fassbender), aflat pe câmpul de luptă, îi este predestinat de vrăjitoare să devină nobil și, mai apoi, rege al Scoției. Pe celălalt general, Banco (Paddy Considine), îl numesc tată al viitorilor conducători, fără ca el însuși să fie unul din ei. În urma bătăliei, victorios, Macbeth este numit nobil de Cawdor. Începe să creadă în profeție și, alături de soția sa (Marion Cotillard), plănuiește asasinatul regelui. Astfel, devine rege al Scoției. Amintindu-și de profeție, Macbeth va recurge la fapte tiranice pentru a-și păstra locul pe tron, fapte care-i vor păta conștiința și-l vor face să-și piardă rațiunea.

Distribuția filmului are nume importante, precum: Michael Fassbender (Inglourious Basterds, 12 Years a Slave, X-Men: Days of Future Past), Marion Cotillard (Inception, Rust and Bone), Sean Harris (Prometeus, Mission: Impossible - Rogue Nation), Elizabeth Debicki (The Great Gatsby, The Man from U.N.C.L.E.). Cele mai solicitante roluri le au Michael Fassbender și Marion Cotillard. Deși Marion a avut o interpretare remarcabilă (Lady Macbeth, avidă de putere, nemiloasă și, mai apoi, plină de regrete), nu pot spune același lucru și despre Fassbender. Pentru el, nu pare să fi fost un rol. El a trăit în personaj. Gesturile, replicile par empirice. Fassbender este Macbeth: un tiran, urmărind puterea și interesele personale, iar, după prea multă vărsare de sânge, halucinează, înnebunește.



Prin remarcabila interpretare a actorilor și prin replicile poetice, fidele operei originale, filmul recreează, folosindu-se de costume și imagine, timpul Evului Mediu și, mai mult decât atât, aduce o atmosferă întunecată și apăsătoare. Imaginea lui Adam Arkapaw (Top of the Lake, True Detective), care-mi amintește de serialul Vikings, trece de la culorile reci, prezente în majoritatea filmului, la culori calde, în special portocaliu și roșu, care contrastează cu tragedia redată de firul narativ. Bătălia finală îi surprinde pe Macbeth și oponentul său, Malcolm, într-un fum dens, prin care străbat razele Soarelui. Frumusețea cadrelor este demnă de un film artistic.

Deși imaginea este frumoasă, filmul suferă de o regie slăbuță. Nu cred că Justin Kurzel are suficientă experiență încât să ducă un film atât de puternic. Mi-am dorit să văd un film artistic, care să mă surprindă prin regie și prin imagine, unde există cadre superbe, atmosfera este bine redată, dar lipsesc cadrele care să schimbe eticheta din o altă adaptare în una dintre cele mai bune adaptări. Pe partea de regie, Kurzel nu pare că stăpânește firul narativ și am avut impresia că întreaga acțiune din film se petrece în doar câteva săptămâni, ci nu în câțiva ani. Dar nu aceasta este marea problemă a filmului. Un punct slab este montajul, specific filmelor de acțiune proaste, cu buget redus. Montajul rapid, în care acțiunea și reacția sunt în cadre diferite, transformă epica bătălie finală într-o bătălie greu de urmărit pentru spectator, incoerentă. Astfel, în loc să admir luptele spectaculoase ale soldaților, în fumul portocaliu, priveam și încercam să înțeleg cine pe cine lovește.

Filmul are, cu siguranță, părțile sale bune, mai ales interpretările demne de Oscar, însă eu nu l-aș pune în categoria film artistic. Nu poate fi asemănat nici cu filmul de entertainment, pentru mase, deoarece poate fi dificil de privit, în special de către cei ce vor să vadă un film cu multă acțiune. Macbeth îi aduce un important omagiu lui William Shakespeare, păstrează replicile originale și nu recurge la acțiune în defavoarea dezvoltării personajelor. 

NOTA MEA: 7