luni, 26 octombrie 2015

De rouille et d'os: suferința este primul pas spre împlinire

În recenzia pentru Familia Bélier (un film despre o familie de surdomuți, în care doar fata aude și are o pasiune pentru muzică) spuneam că nu-mi plac filmele despre persoane cu dizabilități. Nu-mi plac, pentru că mă gândesc tot timpul la problema acelei persoane și nu pot scăpa de un omniprezent sentiment de milă. Dar am urmărit mai multe astfel de filme (americane, asiatice și europene) și am remarcat că, uneori, oferă o descriere foarte puternică și emoționantă a vieții, a speranței și a credinței.

Din Franța vin filme precum Intouchables (r. Olivier Nakache, Eric Toledano, 2011), La famille Bélier (r. Eric Lartigau, 2014) sau Sur mes lèvres (Pe buzele mele, 2001) și De rouille et d'os (Rugină și os, 2012), de Jacques Audiard, un regizor de care am aflat recent și care a venit în țara noastră la a VI-a ediție a Les Films de Cannes a Bucarest. El consideră că un film trebuie să păstreze un echilibru: dacă este prea realist, devine plictisitor; dacă este prea stilizat, nu mai e verosimil. De aceea, realismul din filmele sale se îmbină cu suprarealismul (de exemplu, în Un prophète, protagonistul este bântuit de o proiecție a subconștientului său, în urma săvârșirii unei crime), imaginile artistice (în special slow-motion) și muzica extradiegetică pentru a oferi un mesaj mai puternic și profunzime.

De rouille et d'os spune povestea lui Alain (Matthias Schoenaerts), un tată singur, sărac, nevoit să apeleze la sora sa pentru ajutor în creșterea fiului său. Alain se întâlnește, într-un club, cu Stéphanie (Marion Cotillard), o dresoare de balene, și o ajută să ajungă acasă. În urma acestei scurte întâlniri, Alain îi dă numărul de telefon. Stéphanie are un accident la locul de muncă, în urma căruia își pierde picioarele. Depresivă și singură, îl sună pe Alain. S-ar putea crede că Alain o ajută necondiționat, din altruism, pe Stéphanie, dar între cei doi se dezvoltă ceva mai mult decât o relație de amiciție.

Filmul are două fire narative: primul urmărește relația tată-fiu. Alain are un suflet bun, dar, din cauza greutăților, pare, uneori, rece și distant, lucru ce afectează relația cu fiul său, privat și de afecțiunea maternă. Singura sa pasiune este boxul, activitate prin care va reuși să obțină ceva bani. Al doilea fir arată relația dintre Alain și Stéphanie. Deși prietenos și binevoitor, Alain nu pare să vadă în Stéphanie o iubire, ci o prietenie. Sentimentele sale sunt neclare. Doar în urma unei traume își va da seama ce e cu adevărat important în viața lui.

Cel mai puternic personaj este, cu siguranță, Stéphanie. Interpretarea excelentă a lui Marion Cotillard te aduce și mai aproape de personaj. În urma accidentului, ea nu-și pierde doar încrederea în sine, ci și prietenii. E singură și depresivă, nu-și poate accepta noua condiție, se simte inferioară și inutilă. Prezența lui Alain este singura alinare pentru ea. Începe să aibă sentimente pentru el, însă nu e sigură că și el simte la fel.



Filmul are câteva secvențe foarte puternice. La prima ieșire din casă după accident, Stéphanie este dusă pe plajă. Alain vrea să o ducă în apă, dar ea refuză. Nu vrea să fie văzută de lume, îi este rușine de aspectul ei. Merge, totuși, pe plajă și-l privește pe Alain cum înoată. Ascultă sunetul valurilor, simte razele Soarelui pe fața ei, miroase aerul și, în cele din urmă, decide să intre în apă. În mare, se simte precum o sirenă. Simte că acolo este locul ei. Marea o eliberează, îi oferă libertatea de a se mișca în voie.

Într-o altă secvență, cei doi discută despre relații, parteneri, sex. Stéphanie spune că-i plăcea să fie privită de bărbați. Îi plăcea să-i excite. Atât, apoi se plictisea. Dar acum a uitat cum era. Nu se mai simte atractivă. Alain îi propune o partidă de sex. După o scurtă ezitare, Stéphanie acceptă, dar îi spune că nu vrea sărutări. Pentru ea, sărutul e un gest mai intim decât sexul, e o etapă la care relația lor nu ajunsese încă. Deși pentru el nu e decât o partidă de sex, pentru ea e mai mult de atât. E momentul în care se simte din nou atractivă, își recapătă încrederea în sine și începe să-și accepte noul trup, să se simtă o ființă umană.

Filmul lui Jacques Audiard este, cu siguranță, puternic și emoționant. Cu o poveste bună și o interpretare excelentă din partea lui Marion Cotillard, De rouille et d'os este mai profund decât pare, este o metaforă a vieții și o surprindere a umanității.

NOTA MEA: 8



luni, 5 octombrie 2015

The walk: despre ambiție, pasiune și viață

Cum definești viața? Cine suntem și care este scopul nostru? Suntem șapte miliarde de oameni, avem șapte miliarde de răspunsuri posibile. Voi vorbi aici despre răspunsul francezului Philippe Petit, care m-a mișcat, m-a pus pe gânduri. Philippe este un funambul care, în 1974, a traversat pe o frânghie, la o înălțime de 400m, distanța dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York. "Pentru mine, asta e viața", spune Petit. Incredibila sa experiență a fost redată în The Walk, un film despre ambiție, pasiune și viață.

Regizorul filmului este Robert Zemeckis (Back to the Future, Forrest Gump, Cast Away) care este și un excelent povestitor. Deși este un film bazat pe o poveste reală, expozițiunea nu plictisește. Am fost prins în poveste încă din primele momente și m-a captivat până la ultimul cadru. Personajele, suficient de bine dezvoltate, te aduc și mai aproape, astfel încât, în apogeul filmului, parcă te simți acolo. Umorul este un alt punct important; de bun-gust și folosit unde trebuie, devine un liant între personaje, poveste și spectator.

Philippe Petit este jucat de Joseph Gordon-Levitt, un actor bun, dar care nu m-a surprins... până acum. Face un rol foarte bun. Carismatic, cu interpretare puternică și devotament, redă frumos personajul și ambițiile sale. Pentru acest rol, Gordon-Levitt s-a antrenat cu Philippe Petit pentru a învăța să meargă pe frânghie. Celelalte personaje, printre care Papa Rudy, maestrul său (Ben Kingsley) și iubita sa, Annie (Charlotte Le Bon), mi-au lăsat senzația că au fost folosite doar pentru a împinge povestea mai departe. Chiar și așa, sunt plăcute.



Philippe Petit a făcut tot ce a putut pentru a-și îndeplini visul. Povestea sa, povestea noastră începe în momentul nașterii. Creștem, experimentăm, avem pasiuni. Toată viața ne pregătim pentru acel moment în care reușim să ne îndeplinim visul, apogeul vieții, clipa în care trăim cu adevărat. Această idee este superb redată în film. La 400m înălțime, pe o frânghie, fără teamă sau inhibiții, personajul își trăiește visul. Personajul își găsește pacea. Și ce mod mai frumos de a reda această emoție decât prin folosirea unei piese din cea mai pură formă de muzică: muzica clasică?

Aș vrea să spun că The Walk este un film spectaculos, dar acest cuvânt este folosit atât de des în promovarea filmelor, încât își pierde valoarea. Voi spune că este un film frumos, iar, pentru mine, acest cuvânt are o valoare foarte mare. Merită văzut în 3D, la IMax. Este unul dintre cele mai bune filme bazate pe o poveste reală pe care le-am văzut. Robert Zemeckis, Joseph Gordon-Levitt și întreaga echipă de producție (directorul de imagine, Dariusz Wolski, echipa de efecte speciale, care au adus un tribut Turnurilor Gemene etc.) au făcut o treabă foarte bună.

VERDICT: The Walk este un film frumos. Spectatorul trăiește experiența lui Philippe Petit, iar, pentru unii, această experiență poate fi văzută drept o metaforă a vieții. 

NOTA: 8



duminică, 4 octombrie 2015

The Martian: până pe Marte și înapoi

E ușor să spui că un film e bun. Orice spectator își poate da seama de asta. E mai greu să afirmi, însă, că un film e slab. Trebuie să-ți argumentezi opinia și să-l faci pe cititor să înțeleagă de ce ai luat acea decizie. Când scrii o recenzie și o publici, îți asumi o responsabilitate. Subiectul acestei recenzii este filmul Marțianul”, primit surprinzător de bine de critici și public, cu un loc nemeritat – spun eu – în Top250 pe IMDb. În regia lui Ridley Scott, filmul are în distribuție nume precum  Matt Damon (The Bourne Ultimatum, Elysium, Interstellar), Jessica Chastain (The Tree of Life, Interstellar), Jeff Daniels (The Newsroom), Sean Bean (The Lord of the Rings, Game of Thrones) și, din patriotism, îl voi menționa și pe Sebastian Stan (Once upon a time, Captain America: The Winter Soldier).

Un grup de astronauți, printre care și Mark Watney (Matt Damon), se află într-o misiune pe Marte. În urma unei furtuni, echipajul este nevoit să lase misiunea și să se întoarcă pe Terra. Considerat mort în timpul furtunii, astronautul Mark Watney este abandonat. Printr-o întâmplare fericită, nu a murit. Singur pe Marte, fără posibilități de comunicare cu echipajul sau cu NASA, cu insuficiente resurse, Mark încearcă să găsească o modalitate de supraviețuire. 

Matt Damon pare că-și reia rolul din Interstellar, un om singur pe o întreagă planetă, doar că, spre deosebire de Mann, Mark Watney nu o ia razna. Singurătatea nu-l împinge spre nebunie, ci îl motivează să facă tot posibilul pentru a se reîntoarce la umanitate. S-ar putea spune că este surprinzător de optimist pentru o persoană care știe că poate muri în orice clipă dacă apare vreo defecțiune; trebuie să-și raționalizeze mâncarea, nu are decât muzică pop-disco din anii ’70 (pe care o detestă) și, pentru început, o cameră de filmat este singura care-l ascultă. 

Optimismul personajului poate fi un punct forte dacă vrei să vezi un film SF ușor. Personajul are un simț al umorului deosebit și, uneori, se autoironizează. Pentru el, situația în care se află pare mai mult un joc, iar fiecare reușită pare încă un pas spre marele premiu. E plăcut de privit, pentru că Watney este inteligent și găsește soluții chiar și pentru problemele complicate. Personajul dă o anumită atmosferă filmului. Nu te poți aștepta la o tragedie sau la un mare plot twist, pentru că filmul tinde, mai degrabă, spre comedie. Comedie pe Marte. Astfel, filmul devine previzibil. Când Ridley Scott a încercat un moment dramatic / tensionat, nu m-a prins deloc, pentru că știam ce se va întâmpla și pentru că nu m-a făcut să țin la acel personaj. E insuficient dezvoltat, nu știu nimic despre el în viața de pe Pământ, în afară că este astronaut și botanist.


Și celelalte personaje suferă de aceeași problemă. M-am simțit ca la The man from UNCLE, unde Guy Ritchie ne oferă timp de ¾ din film o comedie, iar apoi schimbă brusc genul în acțiune și dramă. Această problemă o are și The Martian. Nu poți să-i dai spectatorului dramă, acțiune și tensiune în ultimul sfert din film, dacă filmul tău e o comedie. Nu funcționează. Nu-l captivezi. E previzibil. Echipajul lui Mark Watney, după ce e ignorat aproape complet, trebuie să ia, brusc, o decizie ce va afecta tot restul filmului. Pentru a face alegerea mai dificilă și mai tensionată, se recurge la dezvoltarea backgroundului personajelor, adică spectatorul află mai multe despre personaje. Știind mai multe, îi este mai ușor să empatizeze cu ele.  Problema e că nu prea funcționează strategia asta…

Spuneam că laudele care i se aduc filmului sunt nemeritate. Sunt. Marțianul nu vine cu nimic nou, care să îmbogățească cinematografia mondială. Sunt multe filme despre personaje aflate în singurătate, câteva exemple cunoscute fiind Cast Away (Robert Zemeckis, 2000), film în care personajul naufragiază pe o insulă, unde stă singur timp de câțiva ani; Gravity (Alfonso Cuarón, 2013), film încadrat tot în genul SF, sau recentul Everest (Baltasar Kormákur, 2015), unde sunt câteva secvențe în care un personaj rămâne singur pe cel mai înalt munte din lume. Ce are Marțianul în plus față de aceste filme este umorul, dar Ridley Scott nu a ajuns celebru datorită umorului.


Regizorul Ridley Scott a îmbogățit genul SF cu două titluri foarte importante. Primul este Alien (1979), în care el și echipa sa au creat una dintre cele mai memorabile povești SF, cu un extraterestru unic și înfricoșător, iar al doilea este Blade Runner (1982), un alt film SF clasic, deci nu se poate spune că exagerez când spun că mă așteptam la mai mult de la acest film. Nu are nimic memorabil și nu excelează pe niciun plan, ceea ce-l transformă într-un film de weekend, ușor, liniștit. Imaginea este obișnuită, iar stilul de filmare, leneș. Secvențele din spațiu sunt mult sub cele din Gravity sau Interstellar, iar secvențele de pe planeta Marte nu aduc nimic deosebit. Directorul de imagine, Dariusz Wolski, s-a ocupat și de recentul The Walk (Robert Zemeckis, 2015), unde imaginea este surprinzătoare, chiar amețitoare. Marte seamănă mult cu deșertul postapocaliptic din Mad Max: Fury Road (George Miller, 2015), dar, în timp ce acel deșert parcă era viu, atacându-i furios pe intruși prin furtuni de nisip catastrofale, Marte îi atacă pe intruși printr-un vânt ce se vrea a fi furtună și acceptă tacit jignirile lui Mark Watney: “Fuck you, Mars.”

Coloana sonoră a filmului este compusă, în mare parte, din melodii pop-disco din anii ’70, pe care Mark le ascultă din lipsă de ceva mai bun. Melodiile sunt plăcute și ajută la crearea atmosferei filmului, însă cele compuse special pentru acest film sunt aproape insesizabile și folosite în momentele de dramă și tensiune. 

VERDICT: The Martian este bun pentru cei care vor o comedie SF, un film ușor, însă cei care vor să fie surprinși de către regizorul ce a creat Alien și Blade Runner vor părăsi sala de cinema foarte dezamăgiți.

NOTA: 6