marți, 30 iunie 2015

Inside Out: o călătorie fantastică în mintea umană

Fiecare om este unic, pentru că, încă de la naștere, acumulează experiențe și percepe lumea în felul său. Așa poate fi definit omul: un ansamblu de experiențe, emoții și opinii. Recenta animație a studioului Pixar, Inside Out, transpune în audiovizual o reprezentare a tot ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru. Totul este atât de frumos redat, încât acest film nu e doar o animație la care să mergi cu copilașul în weekend, ci, îndrăznesc să spun, un must see.

Povestea începe cu nașterea lui Riley, moment în care în mintea ei apare un Sediu Central. De aici, emoțiile îi controlează comportamentul. Prima emoție este Bucuria. La doar câteva secunde de la naștere, apare Tristețea, iar Riley începe să plângă. Treptat, apar și Frica, Dezgustul și Furia. În acest sediu (sau turn de control) se formează amintirile, care sunt păstrate ca amintiri de bază (cele mai importante), sunt trimise în memoria pe termen lung sau dispar. În jurul turnului de control sunt insule care reprezintă valori din viața Riley: familia, prietenia, onestitatea și altele.

La 11 ani, Riley se mută în alt oraș și, deși nu pare afectată la început, noua școală, dorul de casă și de prieteni și amintirile cu locurile în care se juca o întristează, iar emoțiile din mintea ei trebuie să se confrunte cu această situație. Cum Bucurie și Tristețe nu se află în turnul de control, Frică, Dezgust și Furie trebuie să ia decizii, care nu sunt tot timpul cele mai inspirate.


Regizorii animației sunt Pete Docter și Ronaldo Del Carmen (aflat la debutul unui film de lungmetraj). Docter a câștigat un Oscar pentru filmul din 2009, Up, și a regizat sau scris și alte producții Pixar, precum Monsters, Inc., WALL-E, Toy Story. Animatorii au făcut o treabă grozavă în a reda expresivitatea, iar textura aplicată pe caracterele ce reprezintă emoțiile (care arată ca de pluș) le oferă un aspect deosebit de plăcut. 

Cu o poveste emoționantă și situații cu care putem empatiza ușor, Inside Out este o animație despre viață, spusă într-un mod simplu, dar foarte creativ. Mintea umană nu a arătat niciodată mai frumos. Îl recomand tuturor, indiferent de vârstă, pentru că este un film care merită atenția noastră.

NOTA MEA: 9.5

duminică, 28 iunie 2015

Ted 2: nu e pedofil, doar drogat

Mi se pare foarte amuzant contrastul dintre înfățișarea ursulețului Ted și comportamentul său. E un ursuleț de pluș, dar se droghează, bea și înjură, toate pentru amuzamentul nostru. În comedie, nu există o rețetă a succesului, pentru că fiecare om percepe comicul în alt fel. Eu sunt destul de dificil în ceea ce privește umorul, mă aflu de multe ori în situații în care cei din jurul meu râd și eu am o față solemnă, ca la înformântare, și-mi zic în minte “mda, meh…”. Ted 2 m-a făcut să trec prin ambele stări: “HaHaHa!” și “să-mi dau palme!”.

Regizorul Seth MacFarlane aduce în cinematografe Ted 2, din iunie 2015. Ursulețul Ted se căsătorește cu aleasa inimii umpluturii sale de vată, Tami-Lynn. După un an, ca în orice relație, apar conflictele. Pentru a-și consolida relația, cei doi decid să aibă un copil. Decizia lor atrage atenția statului, care ignorase până atunci situația lui Ted, și se pune problema dacă Ted este o persoană sau un obiect. După ce este declarat obiect și i se revocă drepturile, fiindu-i anulată chiar și căsătoria cu Tami-Lynn, Ted face recurs pentru a dovedi că e o persoană. Așa ajung Ted și John (Mark Wahlberg) să o întâlnească pe avocata Samantha Jackson (Amanda Seyfried) și formează un trio de care nu ai cum să nu râzi.

Fiind însărcinată, Mila Kunis nu și-a putut relua rolul, așa că a fost eliminată subtil din poveste, printr-un divorț, iar în locul ei a venit Amanda Seyfried. Pe Seyfried am văzut-o și în Les Misérables (2012), unde nu mi-a plăcut, așa că am crezut că nu-mi va plăcea nici aici, dar am fost surprins, e o alegere foarte bună. Este expresivă și chiar face parte din poveste, iar glumele despre asemănarea dintre ea și Gollum sunt teribil de amuzante. 

Ted 2 reciclează momente și glume din primul film, dar o face bine. Îl vom revedea pe ursuleț cum conduce lovește / distruge o mașină. Ted și John vor avea iar o mică ceartă, iar obsedatul Donny revine pentru a-l captura pe Ted. Să nu vorbim de droguri... multe, multe glume despre droguri. Spre final, primim și nerd humour, acțiunea mutându-se la Comic-Con, unde începe o luptă între personaje: un Son Goku ce vrea să se transforme în Super Saiyan, dar e lovit în zona sensibilă (care, surprinzător!, nu e coada), un Dalek exterminator, un Bumblebee supărat și Godzilla.


Printre punctele slabe ale filmului se află umorul rasist, glumele cu homosexuali și alte câteva momente care sunt specifice lui Seth MacFarlane, dar care nu m-au prins deloc. Primele 30-40 de minute, până la apariția Samanthei, sunt destul de plictisitoare, dar apoi filmul devine foarte plăcut. Un alt punct în minus e Tami-Lynn. Nu mă deranjează ca personaj, mă deranjează un tic al ei. Mestecă gumă tot timpul. Nu e mare lucru, dar mă enervează... rău. Și se mai și aude uneori. Punct în minus.

Dacă trecem peste umorul slab pe-alocuri și peste ticul lui Tami-Lynn (cu care, probabil, doar eu am o problemă), Ted 2 este o comedie bună, cu cel puțin câteva momente care l-ar face și pe cel mai rigid om să râdă. Ted, John și Samantha formează un trio foarte plăcut, iar eu sunt nerăbdător să văd Ted 3.

NOTA: 7

miercuri, 24 iunie 2015

Sense8: și-au pierdut frații Wachowski simțul artistic?

Anul 1999. Frații Wachowski lansează prima parte din seria Matrix, film care a creat un univers unic și a venit cu idei atât de puternice, încât au intrat imediat în ceea ce noi numim “popular culture”. Dar Matrix este mai mult de atât. Ambiția celor doi frați a dezvoltat un film cu o poveste bună, încărcată filosofic, personaje memorabile, secvențe impresionante și un soundtrack care te face instant să devii paranoic. Aceste elemente au dus la o revoluție în modul nostru de a gândi, Matrix a devenit mai mult decât un film.

16 ani mai târziu. Aceiași doi frați ne oferă serialul Sense8. 8 oameni devin, deodată, interconectați mental și emoțional. Ei își pot vorbi, deși se află la mii de kilometri distanță, iar această interconectivitate merge pe un principiu comunist: ce e al tău, e al tuturor, în sensul că cei opt își pot transmite între ei cunoștințele și abilitățile. Se merge mult pe dezvoltarea personajelor; astfel, întregul sezon este compus din secvențe ce au rolul de a prezenta personajele și de a le vedea cum se cunosc reciproc. Am simțit că doar pe asta s-a mers. Restul a fost lăsat deoparte. Nu am fost convins de poveste, nu știu cum au ajuns cei opt să fie interconectați și nici de ce vrea maleficul antagonist să-i scoată din joc. Antagonistul nostru are aceleași puteri ca cei 8, adică este un sensate, iar singurul său scop în serial este să fie. Atât. Nu prea face altceva (mai torturează ocazional oameni și le bântuie conștiința mai ceva ca spamul e-mailul).

Cele 8 personaje sunt din diferite părți ale lumii și reprezintă stereotipuri: Capheus (Kenya; africanul sărac), Kala (India; fata inocentă; trebuie să se căsătorească cu o persoană pe care nu o iubește, pentru că… India), Lito (Mexic; actor homosexual), Nomi (sau Michael – transsexual hacker; SUA), Riley (Marea Britanie; trecut întunecat), Sun (Coreea de Sud; știe arte marțiale – se putea altfel?!), Will (Chicago – SUA; polițist), Wolfgang (Germania; băiatul rău / infractorul). Cele 12 episoade din sezon sunt complet dedicate dezvoltării lor, dar povestea nu a reușit să mă aducă aproape de niciunul dintre personaje (mi-a plăcut puțin de fata din Coreea, totuși). La finalul sezonului, puteau să moară toți, mai ceva ca în Game of Thrones, și nu aș fi fost surprins sau șocat.



Cea mai mare dezamăgire e că mă așteptam la ceva spectaculos și SF. Nu mi s-a oferit asta. Tot ce am văzut a fost un fel de telenovelă, în care personajele își spun poveștile anoste și încearcă să interacționeze cu ceilalți. Lipsa unei idei centrale se simte și deranjează. Am trecut ușor peste primele trei episoade, dar a fost un chin să termin sezonul, pentru că nu se întâmplă mai nimic, eram confuz, nu știam ce vrea serialul de la viața mea, ce vrea să-mi transmită.

Dacă tot vorbim de mesaj, ceva mi-a transmis foarte clar: promovează mult comunitatea LGBT (persoane lesbiene, gay, bisexuale sau transsexuale). Știți gluma cu “It’s not sex, it’s HBO”? Ei bine, în serialul celor de la Netflix, e sex. Mult sex. Și inutil. Fiecare episod are cel puțin o secvență de sex. Cred că frații Wachowski au vrut să bată vreun record sau au pierdut un pariu, altfel nu-mi explic rostul acelor secvențe. Nu duc povestea mai departe și nu oferă niciun detaliu important. Nu sunt de acord cu sexul în filme și seriale doar de dragul sexului (pentru asta există filme porno). Ah, și nu e doar sex, e și sex cu gay și sex cu lesbiene, ca să fie treaba treabă. Nu am nimic cu persoanele homosexuale, să facă ce vor, e dreptul lor, dar nu e nevoie să aducem această chestiune în mainstream. Apropo, frații Wachowski duc sexul la o asemenea extremă încât secvența de top a serialului este o orgie la care participă patru dintre cei opt. Păcat, putea să fie ceva frumos...

Cam la asta se rezumă Sense8. Frații Wachowski mi-au demonstrat prin acest serial că au ajuns la epuizare artistică. Nu au oferit absolut nimic demn de menționat, nimic care să amintească de geniul lor din Matrix. Poate... poate voi vedea și următorul sezon, în speranța că serialul își va reveni miraculos. Până atunci, totuși, nu-i pot acorda mai mult de un indulgent 5.

joi, 11 iunie 2015

Primul an de FJSC, de-a râsu-plânsu'

Se încheie în curând primul meu an la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării). Nu mă pot plânge, am cunoscut profesori implicați și colegi cu care poți colabora. Am învățat multe lucruri și nu regret anul pe care l-am investit aici. Pe de altă parte, însă, facultatea aceasta mi-a demonstrat, ironic, că suferă cumplit de o lipsă de comunicare și are câteva personaje destul de absurde, numai bune de transpus într-o comedie. Așa se face că închei anul cu două restanțe, una pe primul semestru, una acum, fiecare cu povestea ei.


PARTEA I: Cadoul de Crăciun – o restanță.

Să zicem că restanța e precum floarea de Nu-mă-uita. Îi ești foarte simpatic unui profesor, așa că vrea să te revadă și în toamnă. Cum eu nu voiam să o revăd în toamnă pe doamna profesoară, m-am dus la lămuriri, convins că-mi voi scoate un 5.

Ajung în sală și mă așez pe scaun. În fața mea, trei profesoare. Prima, V.B., este profesoara mea de seminar, pe care acum o simpatizez foarte mult că mi-a dat încă o restanță (deci, da, apare și în a doua poveste), urmată de o profesoară pe care nu știu cum o cheamă. O voi numi Profesoara Zâmbitoare, pentru că tot ce făcea era să râdă de mine. În cele din urmă, profesoara de curs, C.C., o doamnă în etate, oarecum simpatică și liniștită, dar cu un tic verbal: orice spuneam, îmi răspundea: “Nu se poate!”

Am stat la lămurire aproape 90 de minute și, ca să nu vă plictisesc, voi rezuma ce s-a întâmplat. A decurs cam așa:
C.T. Bună ziua! Nu înțeleg de ce am luat 4. Aș vrea să mă lămuriți și să vedem împreună dacă merit 5.
C.C. Nu se poate!
C.T. Ce nu se poate?
C.C. Dacă ai luat 4, rămâne 4, nu-ți voi schimba nota.
C.T. Dar nici măcar nu mi-ați văzut lucrarea...
C.C. Nu insista. O să-mi mulțumești în toamnă. Vei învăța și te vei bucura că te-am picat.
C.T. Serios? Nu mai bine vă uitați pe lucrare și-mi dați un 5?
C.C. Nu se poate!

Apoi, C.C. începe să vorbească cu o studentă, așa că o întreb pe profesoara de la seminar.
C.T. Bun. Îmi puteți explica, de exemplu, ce nu e în regulă la această întrebare și care era răspunsul corect?
V.B. se apropie, se uită la întrebare, se gândește îndelung (de unde-mi dau seama că era la fel ca mine, nu avea habar) și-mi spune: Dacă ai fi învățat, ai fi știut! Nu stau acum să repet seminarul.
C.T. Bine... nu repetați, dar ați putea doar să-mi spuneți care e varianta corectă și de ce?
V.B. Lasă, vei ști în toamnă. (eu eram gen: FUUUUUUUUUUUUUUUUUUCK!)

 Și lucrarea mea ajunge la Profesoara Zâmbitoare.
Profesoara Zâmbitoare: (se uită pe lucrare și râde) Aici nu e bine! (iar râde) Nici aici! (HaHa!) Uite ce a scris aici! (HaHaHa) 4!
C.T. (aveam o figură serioasă, dar în minte ziceam: Bun, când veți înceta să râdeți ca o hienă, doamnă hienă care sunteți, poate-mi veți explica și mie ce am greșit; întreb politicos): Îmi puteți explica ce am greșit?
Profesoara Zâmbitoare: Nici nu e nevoie să-ți explic. (iar râde!) 4! RESTANȚĂ!
Îmi iau lucrarea înapoi. Îmi dau seama că absurditatea din camera în care mă aflam depășise limitele legale. Încep să bat în retragere, dar zic:
C.T. Bun, să zicem că am greșit, dar pot măcar să văd o lucrare de 10, să văd ce a scris colegul meu acolo.
Profesoara Zâmbitoare: Nu se poate! (ticul ăsta verbal se transmite)
C.T. Vă rog, cu ce vă deranjează asta?
Profesoara Zâmbitoare: (se gândește, apoi râde) Nu am niciuna de 10 la CRP (specializarea mea), doar la Publicitate. 
C.T. Bun, dați-mi una de acolo.
Profesoara Zâmbitoare: Bine, dar trebuie să aștepți. (lucrările erau la C.C., care vorbea cu o fată de la publicitate).

Și aștept... și aștept... și aștept... timp de vreo 15-20 de minute, când C.C. termină discuția. Se uită la mine, de parcă ar fi zis: Ce dracu’ mai vrei? Cară-te!
Profesoara Zâmbitoare: Vrea să vadă o lucrare de 10.
C.C. Nu se poate!
C.T. Dar doamna mi-a zis că se poate… vreau doar să o văd, să știu ce ar fi trebuit să scriu…
C.C. Nu se poate!
C.T. De ce?...........
C.C. Lucrările sunt confidențiale.
C.T. În regulă. Acoperiți colțul și nu mă uit la nume.
C.C. Nu se poate!
Renunț. După 90 de minute de discuții absurde, îmi dau seama că C.C. nu poate spune decât “Nu se poate!”, Profesoara Zâmbitoare are ca unic scop în viață să râdă de lucrarea mea și V.B. îmi bagă vrăjeală și-mi dorește succes în toamnă...



PARTEA A II-A: MARELE PROTEST!

Aceeași profesoară de seminar (V.B.), alt curs, situație la fel de absurdă. Legenda spune că profesoara de curs a spus că persoanele care au mai mult de O ABSENȚĂ la seminar, nu vor putea intra în examen. Da, eu aveam două... azi am avut examenul, dar de-abia ieri am aflat că am restanță. Am primit-o cadou înainte de examen. Înainte de a ajunge în miezul poveștii, să clarific contextul.

V.B. e genul de profesoară care vine la facultate doar pentru că se plictisește acasă. Așa se face că uneori veneam noi și nu venea ea, alteori veneam și nu făceam mai nimic sau, în cazurile fericite, mai făceam câte ceva. Problema (și absurdul) apare în luna mai, la ultimul seminar. Am stabilit că atunci vom prezenta, pe grupe, proiectele. Am fost prezenți cam jumătate. Ne-am prezentat proiectele, toate bune. Pentru că erau mulți absenți, profesoara a zis că va mai ține un seminar, pentru a putea prezenta și cei care nu au venit azi, dar care vor să intre în examen. Bun! Eu am considerat că mi-am făcut treaba și nu am mai mers la acel seminar. Se pare că ne-a pus absențe atunci, nu înțeleg exact care e motivul. Mai aveam o absență de prin martie, deci, cu cea de acum, se făceau două. Depășisem generoasa ofertă de CEL MULT O ABSENȚĂ!

Am aflat situația actuală ieri, 10.6.2015, cu o zi înainte de examen. Din 24 de studenți, doar vreo 9 intrau în examen, toți picați din cauza absențelor. Panică și nervi! Îi scriu e-mailuri doamnei V.B. și încerc să rezolv situația. După vreo 5 e-mailuri și 4 ore pierdute, ajungem la concluzia că mă primește în examen, cu condiția să-i trimit după examen o scutire medicală. Așa facem! - - - Țin să menționez că alți colegi, de la alte grupe, au intrat în examen și cu o singură PREZENȚĂ la seminar, dar nu mai contează... tot ce contează e să respectăm regulile profesorului de curs, nu?

Așa se face că azi-dimineață, cu o oră înainte de examen, primesc un e-mail de la V.B. care-mi spune că-i pare rău, dar nu pot intra în examen. M-a luat din nou cu vrăjeală, ca-n semestrul trecut, cum că nu are nicio putere, că așa a decis profesoara de curs (prostii!). Îi zic că mă voi prezenta, totuși, și voi încerca să intru în examen, la care dumneai îmi răspunde:

Locul în examen îți este asigurat când îndeplinești toate condițiile. :)

Acel “:)” din finalul mesajului pare așa de sfidător, de parcă s-ar uita de sus la mine și ar râde malefic, apoi ar zice: “Ne vedem în toamnă!”

Cu ambiție, mă îmbrac și plec la facultate. Nu aveam mari pretenții. Tot ce voiam era să mi se dea posibilitatea să dau examenul, nu mi se părea normal să-l pic așa... Ajung în fața facultății, unde îi întâlnesc pe colegii mei, R.V. și A.V., în aceeași situație ca mine, tot restanțieri, dar cu mai puțină ambiție. Nu au vrut să intre la examen, au rămas pe-afară. 

Intru în amfiteatru și, pentru că majoritatea locurilor se ocupaseră, mă pun în prima bancă, în fața catedrei. Profesoara de curs, M.M., începe să explice regulamentul, modul de desfășurare al examenului și cum au picat foarte mulți studenți pentru că au lipsit de la seminar. V.B. nu venise încă. M.M. se apucă să verifice listele cu cei prezenți și să-i dea afară pe infractori (adică pe cei ca mine). Pentru că nu avea lista de la grupa mea, am scăpat. Dar știam că V.B. era pe drum și că aș fi fost dat afară în cele din urmă, așa că am decis să profit de ocazie pentru a explica ce mi s-a întâmplat (toată povestea de mai sus, cu seminarul) și de ce consider că am dreptul să dau examenul.

Ca să fie treaba treabă, mi s-a pus microfonul în față, așa că tot amfiteatrul mă putea auzi. Singurul meu scop era de a intra în examen, pentru că în toamnă am alte planuri (admitere UNATC) și nu am timp de pierdut cu restanțe. Nu mai știu exact care mi-a fost monologul. Știu că am încercat să explic că am o absență pentru că a trebuit să mă întorc în orașul natal, moment în care profesoara a râs de mine (de genul: da, ce problemă importantă ai avut, asta nu e o scuză) și colegii au râs și ei (bastarzii, ar fi trebuit să-mi ia apărarea; glumesc, evident). Asta nu m-a oprit. Voiam neapărat să o conving să mă lase să intru în examen. Nu m-am lăsat intimidat de acel râs al celor din jur și mi-am continuat monologul. Știu că la final am zis: “Chiar dacă pic, vreau să pic prin forțe proprii”. Nu știu de ce, dar toți din sală au început să mă aplaude, așa că în ochii profesoarei, care era la un metru în fața mea, vedeam deja ura și dorința de a mă vedea cum mor lent, dar în chinuri (bineînțeles, exagerez puțin... sau nu?). Discuția între mine și M.M. continua, dar nu ajungeam nicăieri. În cele din urmă, a ajuns și V.B., iar toată lumea a început să aplaude, de parcă era un show acolo. Nu înțeleg de ce au făcut-o și chiar aș vrea să știu cum era conversația mea cu M.M. privită din exterior. Colegii mei probabil se distrau pe cinste.

Începe o a doua repriză, mai scurtă puțin, în care V.B. a intrat în discuție. S-a terminat când M.M. a rugat-o pe V.B. să spună lista cu cei admiși în examen. Nu eram printre ei. Aici începe distracția.
M.M. Ai auzit. Ai restanță. Te rog să părăsești sala!
C.T. Nu plec. Cred că este dreptul meu să dau acest examen. V-am explicat de ce, v-am adus argumente.
M.M. Nu, nu ai niciun drept. Ai restanță.
C.T. Ce contează dacă-l dau acum sau în toamnă?
M.M. Atunci nu va mai conta ce ai făcut la seminar.
C.T. Da? Eu nu plec. Dacă tot am venit până aici, stau și dau examenul.
M.M. Dacă nu-ți convine ceva, te rog să pleci, să faci o cerere și să i-o duci doamnei decan.
C.T. V-am spus. Eu am venit la examen, vreau să dau examenul. Nu plec nicăieri.
M.M. Te rog să părăsești sala. Nu ai dreptul să fii aici. (o ignor) 
C.T. Rămân și dau examenul. Puteți să nu-l luați în considerare, dar eu îl dau.
M.M. Bine, treaba ta. Rămâi, dar nu vei primi foaie de examen.
... 

Așa se face că nu am primit foaie de examen. Am stat acolo, în prima bancă, aproape nemișcat, pe toată durata examenului. Am protestat împotriva absurdităților din FJSC. De unul singur, dar am protestat. La finalul examenului, pentru că a văzut că am fost insistent, M.M. mi-a zis să mai stau puțin, să vorbim. Am rămas. Am așteptat să termine niște documente, timp în care V.B. a plecat, apoi am vorbit. Am vorbit e mult spus, spuneam cuvinte doar ca să ne aflăm în treabă, pentru că-mi era clar că examenul trecuse și nu mai puteam face nimic. Nu eram supărat pe M.M., dar eram surprins de această situație absurdă. O profesoară a început să-mi ia partea, iar M.M. părea că mă înțelege, dar tot mi-a spus că acesta a fost regulamentul, că nu se pot face excepții și că ne vedem în toamnă ( :) ). Vrăjeală!

Așa că am plecat de-acolo pe cale amiabilă, puțin trist în sinea mea că nu mi-am îndeplinit scopul: să dau examenul. La ieșire, mă așteptau aceiași doi colegi, R.V. și A.V., alături de alți câțiva, care erau surprinși de “protestul meu” și mă felicitau. Au ajuns până la punctul în care mi-au spus că, deși am restanță, am făcut istorie în FJSC și că-mi vor scrie numele pe pereți. Nu știu ce li s-a părut așa deosebit în gestul meu, dar tot mă oftic că m-am ales cu încă o restanță. Toamnă, așteaptă-mă!

Și, dragă cititorule, pentru că te-am plictisit, adu-mi aminte când ne vedem, te rog, să-ți dau un cartof. :)

joi, 4 iunie 2015

Ultron, RObotzi și World of Warcraft, în București

Sâmbătă, 30 mai 2015, am avut plăcerea de a participa la un impresionant workshop, organizat de RED School of Graphics and Design, unde s-au adunat patru mari artiști pentru a ne arăta nouă, muritorilor de rând, ce înseamnă și cum se creează arta. Pe scurt, am învățat de la profesioniști cum să devenim profesioniști. Cei patru au fost: Josh Herman (lead character artist la Marvel), Devon Fay (senior environment artist la Infinity Ward) și legendarii Codin și Ramona de la Creative Monkeyz.

Fiecare a avut un stil aparte de a-și prezenta materialele, dar important este că m-au făcut să privesc cu mai mult interes și admirație munca lor. Creative Monkeyz, prin umorul lor specific, ne-au demonstrat, încă o dată, că, acolo unde este pasiune, va fi și succes. Despre animarea celor doi roboți știam, pentru că le urmăresc producțiile, dar nu pot decât să o admir pe Ramo pentru răbdarea sa (a stat o oră pentru a anima 15 secunde, imaginați-vă cât durează pentru un episod de 2 minute).

RED School of Graphics and Design a avut bunăvoința de a filma întregul eveniment și de a posta materialele, așa că, dacă vreți să le vizionați, vi le las aici:



Devon Fay ne-a încântat cu creațiile sale spectaculoase din Call of Duty, Starcraft, Diablo și World of Warcraft: Mists of Pandaria (care mi-a plăcut cel mai mult). Pe lângă filmarea cu el, aveți AICI un link spre portofoliul său.



Ultimul, dar nu cel din urmă, Josh Herman. Trebuie să recunosc că nu m-am gândit foarte mult la cum sunt create personajele fantastice din blockbustere. Vedeam filmul și-l analizam din punct de vedere regizoral… și cam atât. Foarte binedispus, Josh ne-a dus într-o călătorie prin portofoliul său: armurile lui Iron-Man, aspectul lui Hulk, Ultron (cât mi-a plăcut Ultron!) și diferite înfățișări ale lui Groot, de la concept până la aspectul pe care l-am văzut în film. La final, a creat în fața noastră un fel de robot-terminator.



Să tot mergi la astfel de evenimente! Felicit organizatorii și le mulțumesc mult celor de la Creative Monkeyz pentru invitație.


Și, da, deși nu-mi place să apar prin poze, nu m-am putut abține să nu-mi fac una cu Josh Herman.





luni, 1 iunie 2015

Ex Machina: uman, artificial, metafizic

Dacă omul ar avea puterea lui Dumnezeu și ar crea o ființă mai presus de noi, cum am fi priviți? Cu dragoste și respect pentru ceea ce am creat sau cu ură pentru răutatea noastră înnăscută? Debutul regizoral al lui Alex Garland, Ex Machina (2015), ne pune în fața inteligenței artificiale cu un film care-și depășește tema și încearcă o analiză a omului (bunătate, răutate, lăcomie, egoism, singurătate, iubire). Un film SF clasic.

Din curiozitatea de a vedea comportamentul unui android în raport cu oamenii, am fost întotdeauna atras de inteligența artificială (IA). 2001: Odiseea spațială (Stanley Kubrick, 1968) prezenta inteligența artificială drept o entitate fără greșeli, pentru care omenirea era dispensabilă. Lipsit de emoții, HAL lua decizii bazându-se numai pe rațiune. În Omul bicentenar (Chris Columbus, 1999), androidul Andrew este opusul lui HAL. El vrea să devină om, vrea să simtă, pentru că viața fără emoții nu e viață. Am menționat aceste două filme pentru că Nathan din Ex Machina o creează pe Ava, un android superior omului, atât prin inteligență, ci și prin emoție.

Nathan (Oscar Isaac), șeful unei mari companii IT, îi propune lui Caleb (Domhnall Gleeson), un angajat, să participe într-un fascinant experiment de șapte zile, în care trebuie să interacționeze cu Ava (Alicia Vikander), primul android ce posedă adevărată inteligență artificială. Ceea ce pare a fi un test Turing se dovedește a fi, după multe răsturnări de situație, un altfel de test.

Cine este Nathan și de ce a creat inteligența artificială? Pentru a răspunde la această întrebare, să plecăm de la ideea că există un Dumnezeu. Chiar dacă sunt printre noi atei, agnostici (printre care mă aflu și eu) și credincioși (creștini, în general), să ne imaginăm că Dumnezeu este ființa supremă, creatorul sau, cum îl numea Lucian Blaga, Marele Anonim. Nu știm cine sau ce este și care sunt motivațiile sale, dar putem presupune că există trei ipostaze ale sale: tată, arhitect și artist. Toate trei sunt valabile. Tatăl – a creat lumea din iubire; se află în fiecare dintre noi și în tot ce ne înconjoară; iubirea sa pentru noi, creația sa, este paternă și absolută. Arhitectul – a dorit să atingă perfecțiunea; răul face parte din planul său: omul nu poate fi bun dacă nu cunoaște răul, nu poate ști ce este iubirea dacă nu a cunoscut ura; toate acțiunile noastre au ca scop evoluția, descoperirea binelui absolut, deci, implicit, perfecțiunea. Artistul – a vrut să creeze frumosul; Soarele, natura, zâmbetul persoanei iubite.



Care este, așadar, ipostaza în care se află Nathan? Răspunsul nu se află printre variantele de mai sus. El nu a creat inteligența artificială din iubire, nici pentru a crea perfecțiunea (cel puțin, nu în sensul despre care am vorbit; Ava nu avea libertatea de a descoperi, de a experimenta, ci era doar un subiect pentru teste) sau frumosul. Poate că avea puțin din fiecare, dar Nathan a creat inteligența artificială pentru că a putut. Da, acesta este răspunsul: a putut. Ipostaza în care se află el este cea de geniu. Nu-și cunoaște motivațiile, nu a avut un scop în care să creadă, iar genialitatea sa nu-l face asemenea Creatorului. De aceea, creația sa a fost un eșec. Sau nu a fost?



Ava este unul dintre modelele experimentale. Cunoaște atât prin rațiune, cât și prin emoție. Își dorește să plece în lume, într-o intersecție aglomerată, să privească oamenii. Se pune întrebarea: poate, într-adevăr, să simtă precum o ființă umană sau doar simulează emoțiile? Aflăm spre finalul filmului – SPOILER ALERT – că adevăratul test era pentru Ava: cu o singură cale de a ieși din cameră, ea trebuia să se folosească de imaginație, manipulare, sexualitate, empatie. Aceste abilități sunt ceea ce o fac pe Ava, în opinia lui Nathan, adevărata inteligență artificială. Dar Nathan nu a creat o ființă superioară, ci omul artificial. Ava este o ființă umană. Nu e nici bună, nici rea, vrea doar să supraviețuiască, prin orice mijloace, chiar dacă aceste mijloace o fac egoistă, manipulatoare și, în cele din urmă, criminală.

Filmul se încheie într-o manieră artistică. Prin umbrele oamenilor din intersecția aglomerată, regizorul face referire la Platon și mitul peșterii. Ne lasă pe noi să ne gândim la iluzie și realitate, adevărat și fals, bine și rău. Ava e printre oameni.



Alex Garland debutează în forță. Ex Machina este un film puternic, care m-a pus pe gânduri. Putem vorbi la nesfârșit despre aceste teme eterne: umanitate, I.A., bine și rău.  Mai e mult până la crearea inteligenței artificiale la un asemenea nivel (dacă e posibil), dar asta nu mă oprește din a mă gândi ce se va întâmpla și cum se vor manifesta aceste incredibile forme de viață. Oricum, rămân fascinat de corpul uman, care ascunde încă nenumărate secrete. Cum este construit, cum funcționează, cum reușește să îndeplinească simultan mii de funcții, doar știința ne poate lămuri. Până atunci, rămâne și acesta un subiect SF.

NOTA: 9

Mad Max: dus la extrem, în 4DX

Curse, explozii, lupte, împușcături și întorsături (și de situație, și de mașini). Mad Max revine în cinematografe, după 30 de ani, în regia aceluiași George Miller. Un spectacol vizual, cu cascadorii impresionante, momente tensionate și o poveste bună, Mad Max: Fury Road își merită pe deplin locul în topul celor mai bune filme de acțiune. Eu am fost să-l văd în noul mall din București, Mega Mall, al cărui cinematograf dispune de 4DX, proaspăt adus în România. 

Ce este 4DX? Este următorul pas în domeniul divertismentului cinematografic. După 3D și IMAX, vine 4DX, care vrea să ne facă să simțim filmul. La propriu. Cu scaune care se mișcă și vibrează, jeturi de apă, vânt și lumini care-ți bagă retina în concediu medical, filmul devine un spectacol. Pe parcursul celor două ore de Mad Max, tot ce puteam spune era: “oaaaaaa!”. Sfatul meu este să nu vă luați sucuri, că s-ar putea să ajungă pe voi. Scaunele au un buton de ON/OFF pentru jetul de apă, în cazul în care nu vrei să faci un duș. Eu l-am lăsat pe ON, cu gândul: de unde apă într-un film ce are loc în deșert? Nu puteam să mă înșel mai mult...

În primele minute, Max (Tom Hardy) este capturat, dar evadează. Ironic, peste tot este apă. Merge prin apă, cade apă pe el, intră cu totul în apă și orice altă acțiune care implică apa; așa că eu, spectatorul, am fost botezat pentru a doua oară, mai ceva ca în acest clip. Filmul este un sequel al francizei, cu același Max singuratic, bântuit de fantomele trecutului, motiv care se regăsește în întregul film. Acțiunea pornește în Citadelă, un loc condus de Joe Nemuritorul (Hugh Keays-Byrne), care adăpostește supraviețuitorii acestui viitor apocaliptic. Joe își trimite subordonata, Furiosa (Charlize Theron) în Orașul Benzinei pentru aprovizionare, dar aceasta are alte planuri. Întreaga armată a lui Joe pleacă pe drumul furiei pentru a o opri pe Furiosa. De aici, numai acțiune! Și, exact când crezi că s-a terminat, când te pregătești de plecare, gândindu-te: „Ah, ce film bun!”, George Miller zice: “Nup!” și-ți livrează încă 30 de minute de acțiune în stare pură, care nu plictisește, ci chiar te distrează și te ține în tensiune.

Mad Max: Fury Road este, zic eu, cel mai bun din franciză. Deși povestea pare simplă, personajele sunt bune, ajungi să le simpatizezi, astfel încât acțiunea nu este doar o luptă interminabilă și, uneori, incoerentă (fac referire la aceeași serie de filme ca mai devreme). La nivel vizual, contrastul dintre portocaliul intens al deșertului și cerul albastru este superb, iar cadrele filmate noaptea au și ele frumusețea lor. Filmul se folosește foarte puțin de CGI, cel mai vizibil este la intrarea personajelor într-o imensă furtună. Secvența este redată printr-un plan ansamblu grandios și prin luminile din sala de cinematograf care imitau fulgerele. What a scene! What a lovely scene!

Mad Max: Fury Road este un blockbuster demn de luat în seamă, iar George Miller își merită titlul de mastermind. Deși nu sunt mare fan al filmelor de acțiune și cred că franciza Mad Max ar trebui încheiată cu acest film, m-am distrat foarte bine. Dacă nu reușiți să-l vedeți în IMAX sau 4DX, asigurați-vă, totuși, că-l vedeți pe un ecran mare (deci, nu laptop!) și cu sunet bun.

NOTA: 9