joi, 17 septembrie 2015

Everest: la înălțime?

În 10 mai 1996, un grup de alpiniști dorea să ajungă în cel mai înalt punct din lume, Vârful Everest (8848m). Expediția lor avea să se încheie în mod tragic. Prinși într-o furtună, aventura devine o luptă pentru supraviețuire. Opt oameni au murit. Supraviețuitorii au povestit chinurile prin care au trecut. Dezastrul ajunge din nou în atenția noastră odată cu lansarea filmului Everest, regizat de Baltasar Kormákur.

Jason Clarke (Dawn of the Planet of the Apes; Terminator Genisys) și Jake Gyllenhaal (Donnie Darko; Brokeback Mountain) îi întruchipează pe cei doi ghizi, Rob Hall și Scott Fischer, care aveau grijă ca toată lumea să ajungă în vârf și înapoi la bază, în siguranță. Pe drumul de întoarcere, sunt loviți de o furtună. Lupta pentru supraviețuire este aprigă. La temperaturi foarte scăzute, cu puțin oxigen, alpiniștii trebuie să-și salveze viața și să-i ajute pe cei ce nu se pot salva singuri. Efortul prea mare duce la epuizare și la consumarea oxigenului din tuburi. Opririle pentru odihnă sunt periculoase, pentru că scade temperatura corpului și îngheți. Stai acolo, în zăpadă, în frig, incapabil să te miști din cauza înghețului și simți cum viața ți se scurge, mori lent.

Și pentru ce? Îmi puneam adesea întrebarea în timp ce mă uitam cu oamenii mor. Pentru acel moment când te afli în vârf, când știi că vezi ceva ce foarte puțini au reușit să vadă! spune un aventurier. Pentru că am vrut să-i inspir pe ceilalți, să le arăt că și un om simplu ca mine poate face ceva măreț. Și eu sunt genul de persoană care spune: “Nu renunța! Poți să o faci!”, dar, în acest caz, vorbim despre o expediție ce costă 65.000$ (da, și eu am fost surprins), în care îți pui viața în pericol, știi că există multe riscuri și, totuși, o faci. Pe tot parcursul filmului am oscilat între “Vai, ce dezastru! Îngrozitor. Uite-i cum suferă!” și “Eh, cine i-a pus?!”


Filmul durează două ore, îți prezintă dezastrul în toată splendoarea lui, dar simt că eșuează pe partea emoțională. Încercam să mă transpun în situație, să mă gândesc cum se simțeau acei oameni în acele momente, însă nu simțeam nimic pentru personaje atunci când mureau. Adevărul este că sunt foarte multe personaje și niciunul nu e conturat suficient de bine, încât să pot empatiza cu el. Baltasar Kormákur nu reușește să creeze nici emoție, nici secvențe memorabile. Aș fi vrut să văd mai mult din Everest. L-am văzut în IMAX 3D. Credeam că mă va surprinde prin peisaje și mă va ameți cu cadre de la înălțime. Stilul său de filmare a fost, însă, destul de leneș... Prefer serialul de televiziune I shouldn’t be alive, pe care vi-l recomand, dacă vreți să vedeți situații critice, descrise de persoane care s-au luptat pentru a supraviețui.

NOTA: 6

P.S. Mă gândeam, în timpul filmului, ce notă ar merita. Mi-am adus aminte de o secvență din Birdman, în care actorul vorbește cu un critic și-i spune că, pentru critici, treaba e ușoară, ei doar stau pe scaun, privesc și dau o notă; ei nu știu cât de greu este să faci un film. Cu acest gând în minte, că e posibil să judec fără să țin cont de toate aspectele, m-am uitat la behind the scenes. Nu am fost impresionat... Își merită nota. Nu-i de parcă ar fi făcut un film despre un nebun ce vrea să treacă cu un vapor peste un deal și tu să filmezi, pe bune, un vapor care trece peste un deal. Vezi AICI despre ce vorbesc (Fitzcarraldo, 1982, r. Werner Herzog).


joi, 3 septembrie 2015

Transporter. Moștenirea: Fugiți, fugiți departe!

Cred că unii oameni au ca unic scop în viață să scoată și ultimul bănuț dintr-o franciză, indiferent de consecințe. Cum creativitatea se găsește în doze mici (sau în doze goale, în unele cazuri), ce cale mai ușoară de a scoate bani decât un remake, sequel sau reboot? Uneori, rezultatul e decent, alteori, e doar o pată, un film de care vrem cu toții să uităm. Transporter. Moștenirea este un reboot al seriei, în care rolul periculosului curier Frank Martin este preluat de Ed Skrein (Jason Statham a refuzat să-și reia rolul), iar la regie vine editorul lui Transporter 3, Camille Delamarre (regizor la Brick Mansions). 

În 1995, mafia rusă preia rețeaua de prostituate din Riviera Franceză. 15 ani mai târziu, Anna (Loan Chabanol), o damă de companie, vrea să se răzbune, alături de trei prietene, pe conducătorul mafiei, Arkady Karasov (Radivoje Bukvic). Pentru a-și duce planul la bun sfârșit, îl contactează pe curier. Obișnuit cu misiunile dificile, Frank Martin acceptă misiunea, stabilind, bineînțeles, regulile de la început: 1 - Înțelegerea nu se schimbă. 2 – Fără nume. 3 – Pachetul nu va fi deschis. Când Martin își dă seama că a făcut o greșeală acceptând această misiune, este prea târziu. Tatăl său este luat ostatic și Frank devine un pion în jocul de răzbunare al fetelor.

Spre deosebire de Jason Statham, care părea, într-adevăr, un fost militar, Frank Martin-ul lui Ed Skrein pare mai sensibil. Are o față care nu prea inspiră teamă, dar, prin atitudine și abilități, devine un curier redutabil. Nu este doar foarte bun la lupte, curse și evadări, ci este și foarte inteligent și diplomat, știe cum să converseze cu doamnele și cu tatăl său, reușește, cu calm, să țină situația sub control. Antieroinele sunt patru prostituate, vândute în copilărie, care au dus o viață grea din cauza mafiotului rus. Trista lor poveste se transformă într-o dorință de răzbunare. 

Filmul vrea să fie profund și reușește. Cu teme precum răzbunarea și dragostea, Transporter. Moștenirea este mai mult decât un film de acțiune. Te face să te gândești la suferințele altor oameni. Aproape că-ți vine să plângi (ca-n Furious 7, doar că situația e mult mai tragică în Transporter). Aceste patru prostituate nu vor altceva decât să-și găsească pacea interioară și să ducă o viață mai bună. Anna este un lider foarte bun. Calmă și organizată, se asigură că totul merge cum trebuie și toată lumea este în siguranță. Nu vrea ca partenerele ei să fie rănite în timpul misiunii. Printre infiltrări periculoase, evadări ingenioase și planuri atât de bine gândite, încât l-ar face de rușine și pe James Bond, Anna are timp și pentru dragoste. Ea și Martin formează un cuplu interesant și aproape invincibil. Toată povestea are și doze de adrenalină, cu urmăriri spectaculoase, cascadorii incredibile și întorsături de situație.



V-am mințit... Îmi pare rău, sincer. Dar îmi pare și mai rău de mine și de prietenul care m-a însoțit la film. Transporter. Moștenirea ia toate părțile relativ bune de la predecesorii săi (relația cu o fată de origini asiatice; cascadorii impresionante sau interesante; mașini scumpe, dotate cu gadgeturi inteligente etc.) și le face praf, șterge cu ele pe jos, scuipă pe ele și le aruncă, fără milă, în pubela pentru reciclare. Camille Delamarre s-a asigurat personal că totul merge prost. Toate personajele sunt șterse și stupide. Dialogul... stai, care dialog? Misiunea prostituatelor este de a se răzbuna. Motivul: lasă, că știu ele. Filmul nu are nimic memorabil și, chiar mai mult de atât, este aproape imposibil de vizionat din cauza incoerenței,  a scenariului foarte prost și a secvențelor de acțiune filmate leneș. Curierul nostru, deși se declară profesionist, se pune singur în situații riscante, fuge de poliție cu 220km/h în oraș. Mare om. Poliția parcă e ceva inteligență artificială dintr-un joc prost, în sensul că e acolo doar ca să fie, dar se sabotează singură și pune viețile cetățenilor în pericol.

Antieroinele puteau fi personaje decente, dar scenariul nu le lasă. Nu vrea el, pur și simplu. Astfel, asistăm la situații duse la extrem, în care aceste patru femei, care toată viața lor s-au ocupat de prostituție, dobândesc (miraculos; de la Arsenie Boca, că el mai face minuni d-astea) abilități de hacker și abilități de folosire a armelor. La cealaltă extremă, o secvență care m-a amuzat. Curierul și fetele vor să plece dintr-un club. Se află în fața mașinii. Apar câțiva tipi foarte solizi, par foarte periculoși ei, de fel, doar că, acum, se mișcă în slow-motion. Se urcă prietenii noștri în mașină, inamicii stau pe loc. Când pornește curierul mașina și vrea să plece, se gândește un musculos că, dacă nu-l prinde, nu mai primește salariu. Și fuge după mașină. În loc să accelereze, curierul, băiat dur, care vrea să le arate doamnelor de ce e în stare, pune mașina pe pilot automat, le spune fetelor să nu atingă nimic și coboară. Și începe să-i bată pe băieții ăștia de e vai de viața lor. Și, în timp ce-i bate, înaintează, alături de mașină, cu vreo cel mult 2km/h. Deci, mașina avea 2km/h. Și mergea ea așa, frumos, spre un gard de sârmă, încuiat cu lacăt. În mașină, șoc și groază! Fetele, foarte speriate, nu știau ce să facă pentru a preveni accidentul mortal, ciocnirea mașinii de gard. Și, în această tensiune incredibilă, își strigă una alteia: “-Fă ceva, oprește mașina! / -Dar mi-a spus să nu ating nimic! / -Trebuie să oprești mașina. Ne vom lovi! / -Dar nu știu cum!”. Aveau peruci blonde, dar nu cred că ăsta e un argument bun pentru absurdul situației.



Am găsit, totuși, ceva de făcut în timpul vizionării. Când vezi un film bun, toată lumea reacționează cam la fel la momentele comice sau la momentele spectaculoase. Când vezi un film prost, însă, oamenii se comportă diferit. E foarte interesant ca, în timpul proiecției, să fii atent și la spectatorii din sală. Să auzi cum unii râd la unele replici, în timp ce alții își dau palme. Că unii spun „wow”, în timp ce alții spun “wtf?”. La filmele proaste vezi, cu adevărat, gustul unui om. Și mai sunt amuzante și comentariile din sală. La filmele bune, comentariile nu mi se par amuzante. Atunci, dacă cineva comentează și nu mă pot concentra la film, mă duc și-l bat. Sunt înarmat și periculos!

VERDICT: Transporter. Moștenirea se asigură că face praf întreaga franciză. Cu personaje slabe, duse la absurd, replici incredibil de proaste, actori slăbuți, regie nu prea și acțiune doar de dragul acțiunii, Camille Delamarre ne oferă un film aproape imposibil de suportat. Este un exemplu excelent de “așa nu” și de epuizare artistică (dacă a fost, vreodată, ceva artistic în oamenii ăștia). Păcat.

NOTA: 3