vineri, 13 februarie 2015

Fifty shades of Grey sau cum să transformi o poveste pentru adolescenți într-un film 18+


Ecranizarea cărții-fenomen Fifty shades of Grey, cu premiera în România pe 13 februarie, reușește să scoată în evidență cele mai bune părți ale cărții, dar eșuează în a prezenta o poveste captivantă. Filmul regizoarei Sam Taylor-Johnson are dialog prost, personaje slab caracterizate și un fir narativ lipsit de profunzime. În urma celor 125 de minute de vizionare, nu mi-am putut da seama ce gen de film am văzut. Un film romantic, dramă, comedie, porno... film cu pirați?

Cincizeci de umbre ale lui Grey cuprinde evoluția relației dintre Anastasia Steele, o studentă la literatură, și Christian Grey, un bărbat bogat și intimidant. Ana se îndrăgostește de el, dar Grey nu dorește o relație sentimentală, ci una care să-i satisfacă nevoile trupești. Prima parte a filmului este plăcută, ne sunt prezentate personajele și dialogul are suficient umor încât să te facă, cel puțin, să zâmbești. În a doua parte, însă, filmul încearcă să se ia prea în serios, trece de la povestea adolescentină la sadomasochism.

Dakota Johnson oferă o interpretare decentă personajului său, Anastasia Steele. Cred că a fost singura parte bună a filmului. Timidă și naivă, tânără studentă este în așteptarea descoperirii dragostei adevărate, iar Grey este Făt-Frumos. Jamie Dornan, în rolul lui Christian Grey, este incapabil să-i dea personajului său un aspect memorabil. Christian Grey pare cel mult acel băiat cu doi-trei ani mai mare, cool, cu bani și mașină, de care fetele de liceu se îndrăgostesc iremediabil. În film, Grey se vrea a fi un bărbat bogat, intimidant, dominator, dar care are o latură sensibilă, un trecut întunecat, care l-a schimbat atât de mult încât nu-și poate satisface dorințele sexuale decât prin sadomasochism. Dacă Grey nu ar fi fost bogat, credeți că această poveste ar fi avut atât de multe admiratoare?




Regizorul Akira Kurosawa spunea: “cu un scenariu prost, nici măcar un regizor bun nu poate face un film satisfăcător”. Admir încercarea regizoarei Sam Taylor-Johnson și a scenaristei Kelly Marcel de a face filmul cât mai plăcut. Anastasia, care în carte are o gândire critică și filosofică (“îl iubesc, nu-l iubesc, mă iubește, nu mă iubește”) devine o studentă naivă, a cărei prime iubiri este un bărbat care nu-i poate oferi ceea ce-și dorește: o relație normală. Christian este mai uman,  spre deosebire de carte, unde este obsedat de sex. Chiar și așa, filmul nu reușește să emoționeze sau să captiveze. Personajele sunt lipsite de profunzime (știm prea puține informații despre ele, în special despre Grey și drama care l-a transformat în ceea ce este). Dialogul, deși amuzant pe alocuri, este prost. 




Trebuie să menționez și coloana sonoră. Deși avem un nume mare, Danny Elfman (nominalizat la 4 Oscaruri), piesele alese pur și simplu nu se potrivesc cu filmul, în special la scenele de sex. Dacă mă întrebați ce mi-a displăcut cel mai mult la film, răspunsul este: muzica.

În cele din urmă, Fifty shades of Grey nu este decât un film comercial cu o bună campanie de marketing (vezi data lansării). Este ușor de urmărit și cred că unor persoane le va plăcea, va fi o plăcere vinovată. Totuși, nu reușește să treacă de mediocritate pe niciun plan. Este lipsit de emoție, dramă și, mai ales, romantism. Putea fi o poveste de succes despre o iubire adolescentină, dar falsa seriozitate cu care tratează un subiect atât de complex îl face un film slab. Are, trebuie să spun, un atu: filmul e mai puțin prost decât cartea. 


Dacă vreți un film cu o relație la fel de neobișnuită, cu dialog bine scris și personaje captivante, vă recomand Bitter Moon, 1992, în regia lui Roman Polanski.

NOTA: 4 ( nu citiți cartea! )

miercuri, 4 februarie 2015

The Imitation Game: și geniile au dramele lor


Într-un an plin de filme bune, care îmbogățesc cinematografia prin concept, regie sau tehnică, regizorul norvegian Morten Tyldum propune la Oscar The Imitation Game, un film biografic puternic, impresionant și bine structurat, dar căruia îi lipsește acea proprietate de nou, unic, care să-l facă un puternic competitor pentru cele mai dorite premii ale filmului.


Jocul Codurilor, așa cum a fost tradus în limba română, spune povestea matematicianului britanic Alan Turing și încercarea sa de a descifra codul nazist enigma din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deși a reușit să spargă codul și să ajute Forțele Aliate să câștige războiul, lui Turing i-au fost uitate toate aceste merite în 1952, când a fost acuzat de homosexualitate (considerată ilegală). Acesta alege tratamentul cu estrogen în locul închisorii, tratament care-i va afecta trupul și creierul. Doi ani mai târziu, Alan Turing se sinucide.

Distribuția este foarte bună, în special Benedict Cumberbatch în rolul lui Alan Turing. Cei care au văzut serialul Sherlock (2010), unde Sherlock Holmes este interpretat tot de Cumberbatch, vor remarca și admira asemănările dintre cele personaje: două genii, dar care nu pot înțelege natura umană și nu se pot integra în societate. Totuși, aici, Benedict își depășește propriile limite prin interpretarea extraordinară, convingătoare și, în final, dramatică și emoționantă. Va fi o luptă strânsă la Oscar la categoria cel mai bun actor în rol principal între Benedict Cumberbatch și prietenul său, Eddie Redmayne, în filmul biografic despre Stephen Hawking, The Theory of Everything.  Pe de altă parte, nu am fost încântat de interpretarea Keirei Knightley și nu mi se pare justificată nominalizarea la Oscar. Nu pot să nu mă gândesc la Oscarul câștigat de Anne Hathaway în Les Misérables (2012) pentru prestația ei de 15 minute...



Regizorul Morten Tyldum centrează povestea pe devotamentul și implicarea lui Alan Turing de a rezolva codul enigma. Astfel, partea afectivă trece în plan secund, dar nu rămâne nedezvoltată. Filmul are trei linii temporale, prezentate alternativ: adolescența (1928), războiul și perioada postbelică (1951). Am fost plăcut surprins de construcția filmului. În prima secvență, îl vedem pe Alan Turing în 1951, la interogatoriu. Nu-l auzim vorbind. Flashback cu puțin timp în urmă. Se aude vocea lui Turing în fundal. Deși se adresează polițistului, eu am perceput mesajul ca pe un monolog adresat: Vei asculta cu atenție și nu mă vei judeca până nu-mi termin povestea. Dacă nu-mi poți respecta cererea, te rog să părăsești încăperea. Dacă decizi să stai, ține minte că tu ai ales să fii aici. În primele secvențe din film, personajul principal este construit cum grano salis. Umorul subtil și inteligent m-au făcut să simpatizez personajul și să privesc cu interes filmul. Alternanța celor trei linii temporale asigură dinamicitatea și înțelegerea în profunzime a personajului. Povestea nu ne oferă detalii inutile și fiecare aspect al vieții lui Alan Turing este prezentat la momentul potrivit.


În ceea ce privește caracterizarea personajului, filmul ne arată atât partea cognitivă, cât și partea afectivă. Nu mă refer la relația dintre Alan Turing și Joan Clark, ci la drama interioară a protagonistului: vulnerabilitatea geniului, inadaptarea în societate, moartea unei persoane dragi și, în cele din urmă, pierderea scopului și a motivului de a trăi.

The Imitation Game este un film biografic foarte bun, care m-a ținut captivat și m-a surprins în unele momente. Nu este un film foarte emoționant, dar m-a făcut să încerc să înțeleg personajul și drama sa interioară care l-a împins spre sinucidere la vârsta de doar 41 de ani. Deși nu cred că va reuși în cursa pentru Oscaruri, acest film merită văzut, revăzut și apreciat.

NOTA: 9