luni, 1 iunie 2015

Ex Machina: uman, artificial, metafizic

Dacă omul ar avea puterea lui Dumnezeu și ar crea o ființă mai presus de noi, cum am fi priviți? Cu dragoste și respect pentru ceea ce am creat sau cu ură pentru răutatea noastră înnăscută? Debutul regizoral al lui Alex Garland, Ex Machina (2015), ne pune în fața inteligenței artificiale cu un film care-și depășește tema și încearcă o analiză a omului (bunătate, răutate, lăcomie, egoism, singurătate, iubire). Un film SF clasic.

Din curiozitatea de a vedea comportamentul unui android în raport cu oamenii, am fost întotdeauna atras de inteligența artificială (IA). 2001: Odiseea spațială (Stanley Kubrick, 1968) prezenta inteligența artificială drept o entitate fără greșeli, pentru care omenirea era dispensabilă. Lipsit de emoții, HAL lua decizii bazându-se numai pe rațiune. În Omul bicentenar (Chris Columbus, 1999), androidul Andrew este opusul lui HAL. El vrea să devină om, vrea să simtă, pentru că viața fără emoții nu e viață. Am menționat aceste două filme pentru că Nathan din Ex Machina o creează pe Ava, un android superior omului, atât prin inteligență, ci și prin emoție.

Nathan (Oscar Isaac), șeful unei mari companii IT, îi propune lui Caleb (Domhnall Gleeson), un angajat, să participe într-un fascinant experiment de șapte zile, în care trebuie să interacționeze cu Ava (Alicia Vikander), primul android ce posedă adevărată inteligență artificială. Ceea ce pare a fi un test Turing se dovedește a fi, după multe răsturnări de situație, un altfel de test.

Cine este Nathan și de ce a creat inteligența artificială? Pentru a răspunde la această întrebare, să plecăm de la ideea că există un Dumnezeu. Chiar dacă sunt printre noi atei, agnostici (printre care mă aflu și eu) și credincioși (creștini, în general), să ne imaginăm că Dumnezeu este ființa supremă, creatorul sau, cum îl numea Lucian Blaga, Marele Anonim. Nu știm cine sau ce este și care sunt motivațiile sale, dar putem presupune că există trei ipostaze ale sale: tată, arhitect și artist. Toate trei sunt valabile. Tatăl – a creat lumea din iubire; se află în fiecare dintre noi și în tot ce ne înconjoară; iubirea sa pentru noi, creația sa, este paternă și absolută. Arhitectul – a dorit să atingă perfecțiunea; răul face parte din planul său: omul nu poate fi bun dacă nu cunoaște răul, nu poate ști ce este iubirea dacă nu a cunoscut ura; toate acțiunile noastre au ca scop evoluția, descoperirea binelui absolut, deci, implicit, perfecțiunea. Artistul – a vrut să creeze frumosul; Soarele, natura, zâmbetul persoanei iubite.



Care este, așadar, ipostaza în care se află Nathan? Răspunsul nu se află printre variantele de mai sus. El nu a creat inteligența artificială din iubire, nici pentru a crea perfecțiunea (cel puțin, nu în sensul despre care am vorbit; Ava nu avea libertatea de a descoperi, de a experimenta, ci era doar un subiect pentru teste) sau frumosul. Poate că avea puțin din fiecare, dar Nathan a creat inteligența artificială pentru că a putut. Da, acesta este răspunsul: a putut. Ipostaza în care se află el este cea de geniu. Nu-și cunoaște motivațiile, nu a avut un scop în care să creadă, iar genialitatea sa nu-l face asemenea Creatorului. De aceea, creația sa a fost un eșec. Sau nu a fost?



Ava este unul dintre modelele experimentale. Cunoaște atât prin rațiune, cât și prin emoție. Își dorește să plece în lume, într-o intersecție aglomerată, să privească oamenii. Se pune întrebarea: poate, într-adevăr, să simtă precum o ființă umană sau doar simulează emoțiile? Aflăm spre finalul filmului – SPOILER ALERT – că adevăratul test era pentru Ava: cu o singură cale de a ieși din cameră, ea trebuia să se folosească de imaginație, manipulare, sexualitate, empatie. Aceste abilități sunt ceea ce o fac pe Ava, în opinia lui Nathan, adevărata inteligență artificială. Dar Nathan nu a creat o ființă superioară, ci omul artificial. Ava este o ființă umană. Nu e nici bună, nici rea, vrea doar să supraviețuiască, prin orice mijloace, chiar dacă aceste mijloace o fac egoistă, manipulatoare și, în cele din urmă, criminală.

Filmul se încheie într-o manieră artistică. Prin umbrele oamenilor din intersecția aglomerată, regizorul face referire la Platon și mitul peșterii. Ne lasă pe noi să ne gândim la iluzie și realitate, adevărat și fals, bine și rău. Ava e printre oameni.



Alex Garland debutează în forță. Ex Machina este un film puternic, care m-a pus pe gânduri. Putem vorbi la nesfârșit despre aceste teme eterne: umanitate, I.A., bine și rău.  Mai e mult până la crearea inteligenței artificiale la un asemenea nivel (dacă e posibil), dar asta nu mă oprește din a mă gândi ce se va întâmpla și cum se vor manifesta aceste incredibile forme de viață. Oricum, rămân fascinat de corpul uman, care ascunde încă nenumărate secrete. Cum este construit, cum funcționează, cum reușește să îndeplinească simultan mii de funcții, doar știința ne poate lămuri. Până atunci, rămâne și acesta un subiect SF.

NOTA: 9

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu