Călătoria lui Chihiro: basmul japonez

Cinematografia niponă m-a surprins întotdeauna, în special pe partea de animație. Regizorii estici au idei deosebite și modalități inedite de a le transpune în film. Sunt mulți oameni care asociază animația cu filmul pentru copii, dar nu își dau seama că poate fi mai mult de atât. Mormântul licuricilor, drama lui Isao Takahata, ne arată războiul din perspectiva unor copii orfani; Mamoru Oshii, Katsuhiro Ôtomo și Satoshi Kon ne poartă prin incredibile universuri science-fiction cu Akira, Ghost in the Shell, Paprika; cei mai pretențioși, care vor un film mai artistic, pot încerca Oul Îngerului, al lui Mamoru Oshii, o reinterpretare a unor evenimente biblice. Și ajungem la Hayao Miyazaki și filmele sale fantastice (Vecinul meu,Totoro; Prințesa Mononoke, Călătoria lui Chihiro). Fiecare dintre filmele sale merită analizat într-o cronică separată.

Călătoria lui Chihiro (2001) este cel mai cunoscut film al lui Hayao Miyazaki, care a ajuns la public și datorită câștigării Oscarului pentru cel mai bun film de animație. Miyazaki crede că lumea nu este suficient de simplă pentru a fi descrisă în cuvinte; de aceea, el se folosește de animație pentru a-și transmite ideile. Inspirat de folclorul japonez, regizorul își plasează personajele în lumi viu colorate, atent descrise, care captivează spectatorul pe tot parcursul filmului și mult după. În acest film, Chihiro, o fată de 10 ani, se mută cu familia într-o altă casă. În drumul spre noua casă, se rătăcesc și ajung, printr-un tunel, la ceea ce pare un parc tematic abandonat. Doar că, odată cu lăsarea nopții, realul și fantasticul se întrepătrund, parcul este învăluit de spirite și creaturi. Părinții lui Chihiro sunt transformați în porci, iar ea rămâne singură în acest tărâm necunoscut.

Titlul este sugestiv. Chihiro pornește, asemenea personajelor din basm, într-o călătorie, într-o inițiere. Prima conversație o are cu Haku, un personaj al lumii fantastice, cu întruchipare de om. El îi spune lui Chihiro că trebuie să mănânce ceva din această lume sau va dispărea. Chihiro acceptă și, astfel, începe călătoria, lupta pentru a-și recăpăta părinții. Legătura dintre real și fantastic este un pod și, imediat ce-l traversează, Chihiro este captivă în fantastic. Trebuie să se maturizeze prematur, să-și găsească de lucru, să se integreze în această lume. Dacă nu, va fi transformată, la rândul ei, în animal.

Angajată la o baie publică, condusă de Yubaba, o vrăjitoare, Chihiro este obligată să renunțe la numele ei și să adopte un alt nume: Sen. Schimbarea numelui este o vrajă prin care Yubaba l-a înrobit și pe Haku. Dacă nu-ți poți aminti numele tău adevărat, nu poți fi liber. Nu voi numi probele prin care trebuie să treacă Chihiro, pentru că nu vreau să vă privez de această încântătoare poveste, iar cuvintele ar fi insuficiente pentru a descrie frumusețea acelei lumi.

Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea și ieșirea din lumea fantastică se face printr-un tunel. Ce este, însă, de remarcat, este cum decide regizorul să arate intrarea în fantastic și părăsirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare și poziția personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (și la intrare, și la ieșire), iar tatăl, în față, le ghidează. În tunelul spre ieșire, mama și tatăl nu-și amintesc nimic din lumea fantastică. Chihiro pare că se întreabă dacă nu cumva s-a aflat într-un spațiu oniric, într-un vis. Timpul îi oferă răspunsul. Iarba a crescut și pe mașină s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar câteva zile în lumea fantastică) nu este același ca în lumea reală, unde pare că au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima dată spre tunel, Chihiro se urcă în mașină și pleacă. Rămâne, însă, o întrebare:

Își amintește?

P.S.

Îmi place cum am încheiat cronica și preferam să rămână așa, însă finalul filmului este discutabil și, pentru că există două variante, merită menționate. În varianta japoneză, filmul se încheie cum am descris mai sus. Chihiro privește tunelul, se urcă în mașină și pleacă. Hayao Miyazaki spunea, într-un interviu, că Chihiro nu-și amintește, dar că “a nu-ți aminti” nu înseamnă “a uita”, deci Chihiro își poate aminti, cândva, de această aventură. În varianta dublată, însă, lucrurile stau diferit. După ce Chihiro se urcă în mașină, tatăl ei spune: “O nouă casă, o nouă școală, e puțin înfricoșător...”, iar Chihiro răspunde: “Cred că mă voi descurca”. Aceste linii au fost aprobate de studioul Ghibli (studioul japonez care a făcut filmul) și clarifică finalul poveștii.