Se încheie în curând primul meu an la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării). Nu mă pot plânge, am cunoscut profesori implicați și colegi cu care poți colabora. Am învățat multe lucruri și nu regret anul pe care l-am investit aici. Pe de altă parte, însă, facultatea aceasta mi-a demonstrat, ironic, că suferă cumplit de o lipsă de comunicare și are câteva personaje destul de absurde, numai bune de transpus într-o comedie. Așa se face că închei anul cu două restanțe, una pe primul semestru, una acum, fiecare cu povestea ei.
PARTEA I: Cadoul de Crăciun – o restanță.
Să zicem că restanța e precum floarea de Nu-mă-uita. Îi ești foarte simpatic unui profesor, așa că vrea să te revadă și în toamnă. Cum eu nu voiam să o revăd în toamnă pe doamna profesoară, m-am dus la lămuriri, convins că-mi voi scoate un 5.
Ajung în sală și mă așez pe scaun. În fața mea, trei profesoare. Prima, V.B., este profesoara mea de seminar, pe care acum o simpatizez foarte mult că mi-a dat încă o restanță (deci, da, apare și în a doua poveste), urmată de o profesoară pe care nu știu cum o cheamă. O voi numi Profesoara Zâmbitoare, pentru că tot ce făcea era să râdă de mine. În cele din urmă, profesoara de curs, C.C., o doamnă în etate, oarecum simpatică și liniștită, dar cu un tic verbal: orice spuneam, îmi răspundea: “Nu se poate!”
Am stat la lămurire aproape 90 de minute și, ca să nu vă plictisesc, voi rezuma ce s-a întâmplat. A decurs cam așa:
C.T. Bună ziua! Nu înțeleg de ce am luat 4. Aș vrea să mă lămuriți și să vedem împreună dacă merit 5.
C.C. Nu se poate!
C.T. Ce nu se poate?
C.C. Dacă ai luat 4, rămâne 4, nu-ți voi schimba nota.
C.T. Dar nici măcar nu mi-ați văzut lucrarea...
C.C. Nu insista. O să-mi mulțumești în toamnă. Vei învăța și te vei bucura că te-am picat.
C.T. Serios? Nu mai bine vă uitați pe lucrare și-mi dați un 5?
C.C. Nu se poate!
Apoi, C.C. începe să vorbească cu o studentă, așa că o întreb pe profesoara de la seminar.
C.T. Bun. Îmi puteți explica, de exemplu, ce nu e în regulă la această întrebare și care era răspunsul corect?
V.B. se apropie, se uită la întrebare, se gândește îndelung (de unde-mi dau seama că era la fel ca mine, nu avea habar) și-mi spune: Dacă ai fi învățat, ai fi știut! Nu stau acum să repet seminarul.
C.T. Bine... nu repetați, dar ați putea doar să-mi spuneți care e varianta corectă și de ce?
V.B. Lasă, vei ști în toamnă. (eu eram gen: FUUUUUUUUUUUUUUUUUUCK!)
Și lucrarea mea ajunge la Profesoara Zâmbitoare.
Profesoara Zâmbitoare: (se uită pe lucrare și râde) Aici nu e bine! (iar râde) Nici aici! (HaHa!) Uite ce a scris aici! (HaHaHa) 4!
C.T. (aveam o figură serioasă, dar în minte ziceam: Bun, când veți înceta să râdeți ca o hienă, doamnă hienă care sunteți, poate-mi veți explica și mie ce am greșit; întreb politicos): Îmi puteți explica ce am greșit?
Profesoara Zâmbitoare: Nici nu e nevoie să-ți explic. (iar râde!) 4! RESTANȚĂ!
Îmi iau lucrarea înapoi. Îmi dau seama că absurditatea din camera în care mă aflam depășise limitele legale. Încep să bat în retragere, dar zic:
C.T. Bun, să zicem că am greșit, dar pot măcar să văd o lucrare de 10, să văd ce a scris colegul meu acolo.
Profesoara Zâmbitoare: Nu se poate! (ticul ăsta verbal se transmite)
C.T. Vă rog, cu ce vă deranjează asta?
Profesoara Zâmbitoare: (se gândește, apoi râde) Nu am niciuna de 10 la CRP (specializarea mea), doar la Publicitate.
C.T. Bun, dați-mi una de acolo.
Profesoara Zâmbitoare: Bine, dar trebuie să aștepți. (lucrările erau la C.C., care vorbea cu o fată de la publicitate).
Și aștept... și aștept... și aștept... timp de vreo 15-20 de minute, când C.C. termină discuția. Se uită la mine, de parcă ar fi zis: Ce dracu’ mai vrei? Cară-te!
Profesoara Zâmbitoare: Vrea să vadă o lucrare de 10.
C.C. Nu se poate!
C.T. Dar doamna mi-a zis că se poate… vreau doar să o văd, să știu ce ar fi trebuit să scriu…
C.C. Nu se poate!
C.T. De ce?...........
C.C. Lucrările sunt confidențiale.
C.T. În regulă. Acoperiți colțul și nu mă uit la nume.
C.C. Nu se poate!
Renunț. După 90 de minute de discuții absurde, îmi dau seama că C.C. nu poate spune decât “Nu se poate!”, Profesoara Zâmbitoare are ca unic scop în viață să râdă de lucrarea mea și V.B. îmi bagă vrăjeală și-mi dorește succes în toamnă...
PARTEA A II-A: MARELE PROTEST!
Aceeași profesoară de seminar (V.B.), alt curs, situație la fel de absurdă. Legenda spune că profesoara de curs a spus că persoanele care au mai mult de O ABSENȚĂ la seminar, nu vor putea intra în examen. Da, eu aveam două... azi am avut examenul, dar de-abia ieri am aflat că am restanță. Am primit-o cadou înainte de examen. Înainte de a ajunge în miezul poveștii, să clarific contextul.
V.B. e genul de profesoară care vine la facultate doar pentru că se plictisește acasă. Așa se face că uneori veneam noi și nu venea ea, alteori veneam și nu făceam mai nimic sau, în cazurile fericite, mai făceam câte ceva. Problema (și absurdul) apare în luna mai, la ultimul seminar. Am stabilit că atunci vom prezenta, pe grupe, proiectele. Am fost prezenți cam jumătate. Ne-am prezentat proiectele, toate bune. Pentru că erau mulți absenți, profesoara a zis că va mai ține un seminar, pentru a putea prezenta și cei care nu au venit azi, dar care vor să intre în examen. Bun! Eu am considerat că mi-am făcut treaba și nu am mai mers la acel seminar. Se pare că ne-a pus absențe atunci, nu înțeleg exact care e motivul. Mai aveam o absență de prin martie, deci, cu cea de acum, se făceau două. Depășisem generoasa ofertă de CEL MULT O ABSENȚĂ!
Am aflat situația actuală ieri, 10.6.2015, cu o zi înainte de examen. Din 24 de studenți, doar vreo 9 intrau în examen, toți picați din cauza absențelor. Panică și nervi! Îi scriu e-mailuri doamnei V.B. și încerc să rezolv situația. După vreo 5 e-mailuri și 4 ore pierdute, ajungem la concluzia că mă primește în examen, cu condiția să-i trimit după examen o scutire medicală. Așa facem! - - - Țin să menționez că alți colegi, de la alte grupe, au intrat în examen și cu o singură PREZENȚĂ la seminar, dar nu mai contează... tot ce contează e să respectăm regulile profesorului de curs, nu?
Așa se face că azi-dimineață, cu o oră înainte de examen, primesc un e-mail de la V.B. care-mi spune că-i pare rău, dar nu pot intra în examen. M-a luat din nou cu vrăjeală, ca-n semestrul trecut, cum că nu are nicio putere, că așa a decis profesoara de curs (prostii!). Îi zic că mă voi prezenta, totuși, și voi încerca să intru în examen, la care dumneai îmi răspunde:
Locul în examen îți este asigurat când îndeplinești toate condițiile. :)
Acel “:)” din finalul mesajului pare așa de sfidător, de parcă s-ar uita de sus la mine și ar râde malefic, apoi ar zice: “Ne vedem în toamnă!”
Cu ambiție, mă îmbrac și plec la facultate. Nu aveam mari pretenții. Tot ce voiam era să mi se dea posibilitatea să dau examenul, nu mi se părea normal să-l pic așa... Ajung în fața facultății, unde îi întâlnesc pe colegii mei, R.V. și A.V., în aceeași situație ca mine, tot restanțieri, dar cu mai puțină ambiție. Nu au vrut să intre la examen, au rămas pe-afară.
Intru în amfiteatru și, pentru că majoritatea locurilor se ocupaseră, mă pun în prima bancă, în fața catedrei. Profesoara de curs, M.M., începe să explice regulamentul, modul de desfășurare al examenului și cum au picat foarte mulți studenți pentru că au lipsit de la seminar. V.B. nu venise încă. M.M. se apucă să verifice listele cu cei prezenți și să-i dea afară pe infractori (adică pe cei ca mine). Pentru că nu avea lista de la grupa mea, am scăpat. Dar știam că V.B. era pe drum și că aș fi fost dat afară în cele din urmă, așa că am decis să profit de ocazie pentru a explica ce mi s-a întâmplat (toată povestea de mai sus, cu seminarul) și de ce consider că am dreptul să dau examenul.
Ca să fie treaba treabă, mi s-a pus microfonul în față, așa că tot amfiteatrul mă putea auzi. Singurul meu scop era de a intra în examen, pentru că în toamnă am alte planuri (admitere UNATC) și nu am timp de pierdut cu restanțe. Nu mai știu exact care mi-a fost monologul. Știu că am încercat să explic că am o absență pentru că a trebuit să mă întorc în orașul natal, moment în care profesoara a râs de mine (de genul: da, ce problemă importantă ai avut, asta nu e o scuză) și colegii au râs și ei (bastarzii, ar fi trebuit să-mi ia apărarea; glumesc, evident). Asta nu m-a oprit. Voiam neapărat să o conving să mă lase să intru în examen. Nu m-am lăsat intimidat de acel râs al celor din jur și mi-am continuat monologul. Știu că la final am zis: “Chiar dacă pic, vreau să pic prin forțe proprii”. Nu știu de ce, dar toți din sală au început să mă aplaude, așa că în ochii profesoarei, care era la un metru în fața mea, vedeam deja ura și dorința de a mă vedea cum mor lent, dar în chinuri (bineînțeles, exagerez puțin... sau nu?). Discuția între mine și M.M. continua, dar nu ajungeam nicăieri. În cele din urmă, a ajuns și V.B., iar toată lumea a început să aplaude, de parcă era un show acolo. Nu înțeleg de ce au făcut-o și chiar aș vrea să știu cum era conversația mea cu M.M. privită din exterior. Colegii mei probabil se distrau pe cinste.
Începe o a doua repriză, mai scurtă puțin, în care V.B. a intrat în discuție. S-a terminat când M.M. a rugat-o pe V.B. să spună lista cu cei admiși în examen. Nu eram printre ei. Aici începe distracția.
M.M. Ai auzit. Ai restanță. Te rog să părăsești sala!
C.T. Nu plec. Cred că este dreptul meu să dau acest examen. V-am explicat de ce, v-am adus argumente.
M.M. Nu, nu ai niciun drept. Ai restanță.
C.T. Ce contează dacă-l dau acum sau în toamnă?
M.M. Atunci nu va mai conta ce ai făcut la seminar.
C.T. Da? Eu nu plec. Dacă tot am venit până aici, stau și dau examenul.
M.M. Dacă nu-ți convine ceva, te rog să pleci, să faci o cerere și să i-o duci doamnei decan.
C.T. V-am spus. Eu am venit la examen, vreau să dau examenul. Nu plec nicăieri.
M.M. Te rog să părăsești sala. Nu ai dreptul să fii aici. (o ignor)
C.T. Rămân și dau examenul. Puteți să nu-l luați în considerare, dar eu îl dau.
M.M. Bine, treaba ta. Rămâi, dar nu vei primi foaie de examen.
...
Așa se face că nu am primit foaie de examen. Am stat acolo, în prima bancă, aproape nemișcat, pe toată durata examenului. Am protestat împotriva absurdităților din FJSC. De unul singur, dar am protestat. La finalul examenului, pentru că a văzut că am fost insistent, M.M. mi-a zis să mai stau puțin, să vorbim. Am rămas. Am așteptat să termine niște documente, timp în care V.B. a plecat, apoi am vorbit. Am vorbit e mult spus, spuneam cuvinte doar ca să ne aflăm în treabă, pentru că-mi era clar că examenul trecuse și nu mai puteam face nimic. Nu eram supărat pe M.M., dar eram surprins de această situație absurdă. O profesoară a început să-mi ia partea, iar M.M. părea că mă înțelege, dar tot mi-a spus că acesta a fost regulamentul, că nu se pot face excepții și că ne vedem în toamnă ( :) ). Vrăjeală!
Așa că am plecat de-acolo pe cale amiabilă, puțin trist în sinea mea că nu mi-am îndeplinit scopul: să dau examenul. La ieșire, mă așteptau aceiași doi colegi, R.V. și A.V., alături de alți câțiva, care erau surprinși de “protestul meu” și mă felicitau. Au ajuns până la punctul în care mi-au spus că, deși am restanță, am făcut istorie în FJSC și că-mi vor scrie numele pe pereți. Nu știu ce li s-a părut așa deosebit în gestul meu, dar tot mă oftic că m-am ales cu încă o restanță. Toamnă, așteaptă-mă!
Și, dragă cititorule, pentru că te-am plictisit, adu-mi aminte când ne vedem, te rog, să-ți dau un cartof. :)
