În 1995, mafia rusă preia rețeaua de prostituate din Riviera Franceză. 15 ani mai târziu, Anna (Loan Chabanol), o damă de companie, vrea să se răzbune, alături de trei prietene, pe conducătorul mafiei, Arkady Karasov (Radivoje Bukvic). Pentru a-și duce planul la bun sfârșit, îl contactează pe curier. Obișnuit cu misiunile dificile, Frank Martin acceptă misiunea, stabilind, bineînțeles, regulile de la început: 1 - Înțelegerea nu se schimbă. 2 – Fără nume. 3 – Pachetul nu va fi deschis. Când Martin își dă seama că a făcut o greșeală acceptând această misiune, este prea târziu. Tatăl său este luat ostatic și Frank devine un pion în jocul de răzbunare al fetelor.
Spre deosebire de Jason Statham, care părea, într-adevăr, un fost militar, Frank Martin-ul lui Ed Skrein pare mai sensibil. Are o față care nu prea inspiră teamă, dar, prin atitudine și abilități, devine un curier redutabil. Nu este doar foarte bun la lupte, curse și evadări, ci este și foarte inteligent și diplomat, știe cum să converseze cu doamnele și cu tatăl său, reușește, cu calm, să țină situația sub control. Antieroinele sunt patru prostituate, vândute în copilărie, care au dus o viață grea din cauza mafiotului rus. Trista lor poveste se transformă într-o dorință de răzbunare.
Filmul vrea să fie profund și reușește. Cu teme precum răzbunarea și dragostea, Transporter. Moștenirea este mai mult decât un film de acțiune. Te face să te gândești la suferințele altor oameni. Aproape că-ți vine să plângi (ca-n Furious 7, doar că situația e mult mai tragică în Transporter). Aceste patru prostituate nu vor altceva decât să-și găsească pacea interioară și să ducă o viață mai bună. Anna este un lider foarte bun. Calmă și organizată, se asigură că totul merge cum trebuie și toată lumea este în siguranță. Nu vrea ca partenerele ei să fie rănite în timpul misiunii. Printre infiltrări periculoase, evadări ingenioase și planuri atât de bine gândite, încât l-ar face de rușine și pe James Bond, Anna are timp și pentru dragoste. Ea și Martin formează un cuplu interesant și aproape invincibil. Toată povestea are și doze de adrenalină, cu urmăriri spectaculoase, cascadorii incredibile și întorsături de situație.
V-am mințit... Îmi pare rău, sincer. Dar îmi pare și mai rău de mine și de prietenul care m-a însoțit la film. Transporter. Moștenirea ia toate părțile relativ bune de la predecesorii săi (relația cu o fată de origini asiatice; cascadorii impresionante sau interesante; mașini scumpe, dotate cu gadgeturi inteligente etc.) și le face praf, șterge cu ele pe jos, scuipă pe ele și le aruncă, fără milă, în pubela pentru reciclare. Camille Delamarre s-a asigurat personal că totul merge prost. Toate personajele sunt șterse și stupide. Dialogul... stai, care dialog? Misiunea prostituatelor este de a se răzbuna. Motivul: lasă, că știu ele. Filmul nu are nimic memorabil și, chiar mai mult de atât, este aproape imposibil de vizionat din cauza incoerenței, a scenariului foarte prost și a secvențelor de acțiune filmate leneș. Curierul nostru, deși se declară profesionist, se pune singur în situații riscante, fuge de poliție cu 220km/h în oraș. Mare om. Poliția parcă e ceva inteligență artificială dintr-un joc prost, în sensul că e acolo doar ca să fie, dar se sabotează singură și pune viețile cetățenilor în pericol.
Antieroinele puteau fi personaje decente, dar scenariul nu le lasă. Nu vrea el, pur și simplu. Astfel, asistăm la situații duse la extrem, în care aceste patru femei, care toată viața lor s-au ocupat de prostituție, dobândesc (miraculos; de la Arsenie Boca, că el mai face minuni d-astea) abilități de hacker și abilități de folosire a armelor. La cealaltă extremă, o secvență care m-a amuzat. Curierul și fetele vor să plece dintr-un club. Se află în fața mașinii. Apar câțiva tipi foarte solizi, par foarte periculoși ei, de fel, doar că, acum, se mișcă în slow-motion. Se urcă prietenii noștri în mașină, inamicii stau pe loc. Când pornește curierul mașina și vrea să plece, se gândește un musculos că, dacă nu-l prinde, nu mai primește salariu. Și fuge după mașină. În loc să accelereze, curierul, băiat dur, care vrea să le arate doamnelor de ce e în stare, pune mașina pe pilot automat, le spune fetelor să nu atingă nimic și coboară. Și începe să-i bată pe băieții ăștia de e vai de viața lor. Și, în timp ce-i bate, înaintează, alături de mașină, cu vreo cel mult 2km/h. Deci, mașina avea 2km/h. Și mergea ea așa, frumos, spre un gard de sârmă, încuiat cu lacăt. În mașină, șoc și groază! Fetele, foarte speriate, nu știau ce să facă pentru a preveni accidentul mortal, ciocnirea mașinii de gard. Și, în această tensiune incredibilă, își strigă una alteia: “-Fă ceva, oprește mașina! / -Dar mi-a spus să nu ating nimic! / -Trebuie să oprești mașina. Ne vom lovi! / -Dar nu știu cum!”. Aveau peruci blonde, dar nu cred că ăsta e un argument bun pentru absurdul situației.
Am găsit, totuși, ceva de făcut în timpul vizionării. Când vezi un film bun, toată lumea reacționează cam la fel la momentele comice sau la momentele spectaculoase. Când vezi un film prost, însă, oamenii se comportă diferit. E foarte interesant ca, în timpul proiecției, să fii atent și la spectatorii din sală. Să auzi cum unii râd la unele replici, în timp ce alții își dau palme. Că unii spun „wow”, în timp ce alții spun “wtf?”. La filmele proaste vezi, cu adevărat, gustul unui om. Și mai sunt amuzante și comentariile din sală. La filmele bune, comentariile nu mi se par amuzante. Atunci, dacă cineva comentează și nu mă pot concentra la film, mă duc și-l bat. Sunt înarmat și periculos!
VERDICT: Transporter. Moștenirea se asigură că face praf întreaga franciză. Cu personaje slabe, duse la absurd, replici incredibil de proaste, actori slăbuți, regie nu prea și acțiune doar de dragul acțiunii, Camille Delamarre ne oferă un film aproape imposibil de suportat. Este un exemplu excelent de “așa nu” și de epuizare artistică (dacă a fost, vreodată, ceva artistic în oamenii ăștia). Păcat.
NOTA: 3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu