După multipremiatele filme Lista lui Schindler (1993), Salvați soldatul Ryan (1998) și Lincoln (2012), renumitul regizor Steven Spielberg aduce pe ecran un nou film istoric: Bridge of Spies (2015). Importanța acestui regizor pentru cinematografia mondială nu poate fi contestată. Arătându-și talentul regizoral încă de la primele filme (vezi Duel pe autostradă – 1971), Spielberg a creat primul film ce poartă denumirea de blockbuster (film cu buget mare, menit să atragă multă lume în cinema) – Jaws (1975), l-a regizat pe Harrison Ford într-una dintre cele mai cunoscute francize, Indiana Jones, iar, spre bătrânețe, și-a pus amprenta pe filmele istorice. Cu un scenariu de Joel și Ethan Coen (Fargo – 1996; The Big Lebowski – 1998; No Country for Old Men – 2007), Bridge of Spies aduce în atenția noastră relația dintre America și Rusia în perioada Războiului Rece. Deși nu mă pot raporta empiric la aceste evenimente, l-am privit cu interes.
În perioada Războiului Rece, Rudolf Abel (Mark Rylance), un spion sovietic, este prins pe teritoriul Americii. Din dorința de a-și demonstra calitatea de stat democratic, SUA îi acordă spionului sovietic dreptul de a fi judecat în instanță. Avocatul apărării este James B. Donovan (Tom Hanks), care, deși în mod obișnuit se ocupă de asigurări, acceptă cazul, cunoscând riscul de a fi respins de societate pentru că apără un inamic. Atunci când un pilot american, Francis Gary Powers (Austin Stowell), aflat într-o misiune de spionaj este capturat de sovietici, Donovan trebuie să stabilească un schimb. Între timp, Republica Democrată Germană îl capturează pe Frederic Pryor (Will Rogers), un student american. Donovan intră într-un joc periculos, încercând să-i elibereze pe ambii cetățeni americani în schimbul lui Rudolf Abel.
Este de remarcat că regizorul, deși născut în SUA, nu-și favorizează țara și preferă să fie neutru, arătând, astfel, problemele cu care se confruntă democrația. SUA vrea să pară un stat democratic, însă nu dorește ca spionul sovietic să fie judecat corect, ci doar de fațadă, totul fiind, mai degrabă, un joc politic. Donovan vrea să-și apere demnitatea de avocat și să ducă un proces cinstit, motiv pentru care începe să fie respins de societate și chiar amenințat. Imediat cum spionul american este capturat, mai marii (îi includ aici pe toți cei care fac jocul) îi cer ajutorul și-l trimit într-o misiune periculoasă în RDG. Deși studentul american este și el ținut captiv, misiunea lui Donovan este de a-l elibera doar pe Francis Gary Powers, pentru că el deținea informații secrete. Bineînțeles că, la o vizionare atentă, se vede că SUA este pusă oarecum într-o lumină pozitivă, de genul: “poate că e rău la noi, dar la ei e și mai rău!” (vezi cum sunt tratați ostaticii și cum sunt întâmpinați de țările lor în timpul schimbului). Chiar și așa, mi se pare un film echilibrat și nu simțeam că regizorul își lăuda țara și voia să ne arate visul american.
Pe partea de personaje, filmul stă bine. Chiar dacă majoritatea personajelor par puse doar pentru a împinge povestea mai departe, Rudolf Abel și James Donovan m-au convins încă din primele secvențe că mă vor încânta cu personalități interesante, cu un dialog bun, uneori amuzant, alteori profund. Apreciez că Tom Hanks încă acceptă roluri solicitante și că nu este afectat de bătrânețe (spre deosebire de Robert de Niro, pe care-l mai văd doar prin comedii). Donovan este acel tip de avocat care este pregătit în orice situație și știe cum să abordeze diplomatic o problemă și să o aducă în avantajul său. Doar că, de această dată, problema este foarte mare. Filmul mi-a dat de înțeles că acest personaj este cinstit, drept, de neclintit pentru că vrea să fie profesionist. Pentru a fi profesionist, el este dispus să fie urât de societate și de mai mari. Mie-mi place să cred că relația cu Rudolf Abel îl face să devină așa, spionul în vârstă devenind un model și, mai mult de atât, o figură paternă. Deși nu se arată clar în film că ar fi așa, dialogurile dintre cei doi arată că Donovan îl respectă pe protejatul său. Ambiția sa aproape că-l face un personaj inuman, asemănător unui om dintr-o poveste a lui Abel, care, deși era bătut crunt, se ridica de fiecare dată. Donovan este reumanizat odată ce ajunge în RDG, capătă o răceală, este atacat de câțiva băieți de cartier și privește cum câțiva oameni sunt împușcați în timp ce încercau să treacă Zidul, el fiind șocat și incapabil să oprească aceste atrocități.
Rudolf Abel este personajul care mi-a atras cel mai mult atenția. Pot spune că-mi plac foarte mult personajele în vârstă și le urmăresc mereu cu plăcere, pentru că mi se par profunde, înțelepte și interesante (vezi Kanji Watanabe – Ikiru, 1952; Isak Borg – Fragii sălbatici, 1957; Le juge – Red, 1994; Fred Ballinger și Mick Boyle – Youth, 2015). Abel amintește mult de Hauptmann Gerd Wiesler (Ulrich Mühe) din finalul filmului Viețile altora (2006), unde acest personaj, îndoctrinat de comunism, devine, treptat, uman, începe să înțeleagă oamenii și să aprecieze arta. Acest spion sovietic, deși nu divulgă secretele țării sale, este anormal de uman. Este tot timpul calm, calculat și blând. Își petrece timpul pictând și nu-și face nicio grijă pentru viitorul său. Așteptam cu nerăbdare secvențele cu el și nu mă mișcam din scaun în timp ce-i ascultam replicile cu plăcere.
Deși ascultam cu plăcere dialogul, m-a deranjat muzica. Pentru acest film, Steven Spielberg nu a mai colaborat cu celebrul compozitor John Williams (Star Wars, Lista lui Schindler, Lincoln), ci cu Thomas Newman care, deși a lucrat la filme precum Închisoarea îngerilor, American Beauty, Spectre, nu pare că aduce nimic în plus filmului. Muzica este rareori sesizabilă, iar uneori ajută povestea. Dar mi s-a părut că scade mult din puterea scenelor în care Abel și Donovan poartă o conversație. Cuvintele acestui antagonist jucat excelent sunt suficiente pentru a mă convinge, iar muzica îmi distrage atenția. În loc să mă emoționeze, muzica mă enervează.
Unii oameni ar putea spune că Bridge of Spies este un film slab, pentru că nu vine cu nimic nou și nu are o secvență de vârf. Le dau dreptate. Filmul are această problemă. Dacă luăm câteva dintre filmele istorice ale lui Spielberg, ne dăm seama de ce acesta poate fi considerat “slab”: îi lipsește emoția, regăsită în Lista lui Schindler, secvența memorabilă, vezi Salvați soldatul Ryan (secvența de început, denumită sugestiv Doomsday), un personaj puternic și memorabil, precum Lincoln (din filmul omonim; actor: Daniel Day-Lewis).
Cu toate că Bridge of Spies nu iese în evidență, nu se poate spune că este un film prost. Relația dintre cele două personaje menționate mai sus te va ține captivat, iar povestea, care se desfășoară frumos, grație talentatului regizor, nu te va plictisi pe parcursul celor 141 de minute. Totuși, acest film nu este pentru cei care vor un film puternic, de Oscar.
NOTA MEA: 7.5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu