Ant-Man: e prea târziu să-i schimbăm numele?

Iron Man, Thor, Captain America, Hulk, Black Widow, Hawkeye, Ant-Man. Stai, ce? Cine este acest Om-Furnică? E plăcut să vezi că, pe lângă personajele care au devenit deja colosale în Marvel Cinematic Universe (MCU), Marvel se gândește și la personajele mai puțin cunoscute. Cred că orice fan Marvel știa de Ant-Man, dar, cum eu sunt doar un trecător și nu mă interesează în mod deosebit comic-books, am aflat de existența acestui personaj de-abia când am auzit că apare într-un film. Deși parte din MCU, Ant-Man poate fi văzut independent, pentru că merge mai mult pe comedie și pe personaje. Asta mă bucură, pentru că filmele recente păreau doar piese dintr-un mozaic (pentru că nu-mi place cuvântul puzzle) mai mare. (Pe cine păcălesc? Mozaicul e gata. De-abia aștept să apară Captain America: Civil War și Avengers: Infinity War.)

Savantul Hank Pym (Michael Douglas) descoperă, în tinerețe, o incredibilă formulă prin care un om poate ajunge la dimensiunile unei furnici. Bineînțeles, formula sa poate fi folosită spre bine sau spre rău, dar, cel mai probabil, va fi folosită pentru rău, așa că decide să o păstreze secretă. Mulți ani mai târziu, la pensie, află că ucenicul său, Darren Cross (Corey Stoll), care i-a preluat compania, e pe punctul de a-i reproduce formula. Îngrijorat, Pym trebuie să găsească o soluție pentru a-i opri cercetările. Soluția sa are și un nume: Scott Lang (Paul Rudd). El este un hoț foarte priceput și, alături de Hank și fiica sa, Hope (Evangeline Lilly) trebuie să salveze lumea, să împiedice tehnologia de micșorare să ajungă pe mâini greșite.

Filmul păstrează un echilibru între acțiune, dramă și comedie. Personajele nu sunt sufocate de acțiune. Relația dintre Hope și tatăl ei, Hank, este instabilă. Soția lui Hank a murit și, de-atunci, relația dintre el și Hope s-a răcit, ea simțind că i se ascunde adevăratul motiv al morții mamei sale. Această misiune îi aduce aproape, fiind nevoiți să colaboreze și, treptat, să-și recunoască greșelile. Scott Lang, proaspăt ieșit din pușcărie, își dă seama că trebuie să se schimbe, să câștige bani cinstiți. Deși soția sa l-a părăsit și s-a căsătorit cu un polițist, Scott are o fetiță pe care o iubește și de care știe că trebuie să aibă grijă. Schimburile amuzante de replici dintre Scott, Hank și Hope ne aduc mai aproape de personaje. 

Să nu uităm nici de celelalte personaje, mai ales de Luis (Michael Peña), care are numai replici amuzante. Totuși, cel mai simpatic personaj este fetița lui Scott, Cassie (Abby Ryder Fortson), pe care nu ai cum să nu o îndrăgești. Singurul personaj care mi s-a părut subdezvoltat este antagonistul, Darren Cross. Așa s-a întâmplat și în Gardienii Galaxiei. Se merge mult pe comedie și pe dezvoltarea protagoniștilor și se uită de antagonist. M-ar deranja în mod deosebit dacă filmul nu ar avea momente comice, pentru că, în acel caz, antagonistul ar fi o parte foarte importantă a poveștii. Dar, în cazul de față, mai trecem cu vederea.

La nivel vizual, filmul este incredibil. Cadrele macro cu furnici și cu micuțul Om-Furnică sunt uimitoare. Tindem să ne raportăm la lucruri mai mari decât noi, considerându-ne mici, dar cât de mici suntem în raport cu o furnică? Primul moment în care Ant-Man a devenit micro m-a lăsat cu gura căscată. Într-o cadă, în baie, printr-o singură apăsare de buton, Scott devine cât o furnică. Ceea ce înainte era o cadă devine precum Marele Canion, iar jetul de apă ce curge din robinet parcă e un tsunami catastrofal.

Inițial, regizorul trebuia să fie Edgar Wright, care-mi place mult pentru felul său de a crea comedie vizuală. Veți remarca, sunt sigur, situațiile amuzante, la nivel vizual, mai ales când povestea se joacă cu perspectiva dintre mare și mic. Vedem cum Omul-Furnică e pe punctul de a fi lovit de un tren, imediat după avem un plan general cu trenul de jucărie care se dezmembrează (secvența se regăsește și în trailer). Mă bucur că o parte din scenariul lui Wright s-a transformat în film, chiar dacă de regie s-a ocupat Peyton Reed, un regizor cu portofoliu slăbuț, dar care și-a făcut bine treaba.

Ant-Man este filmul care încheie Faza a II-a din MCU, urmând Faza a III-a, cu Captain America: Civil War, unde îl vom avea și pe Spider-Man. Foarte amuzant și plăcut de urmărit, Ant-Man este un film bun pentru o seară de weekend, iar, pentru fanii Marvel, este un must see, pentru că ni se promite că Ant-Man se va întoarce, vom vedea când. Sunt două secvențe ascunse: una după creditele principale și a doua, dacă aveți răbdare până atunci, la final. Nu vă dau spoilere, vă las să vă bucurați de ele. 

NOTA MEA: 8

Terminator Genisys: Vino cu mine dacă vrei să trăiești!

V-am mințit în mesajul din titlu. A fost doar o strategie de marketing, pentru a vă face să dați click și să citiți recenzia. Tot la fel de frumos și subtil ne minte și Terminator Genisys, film pe care urmează să-l terminăm în rândurile ce urmează. Acesta este al cincilea film din franciza Terminator, după două filme care au făcut istorie și au revoluționat cinematografia și alte două filme care au fost atât de bune, încât le-am uitat complet și nu am de gând să le revăd vreodată.

De ce am spus că ne minte? Trailerele ne-au promis o poveste nouă, care alterează linia temporală și, în același timp, vine cu elemente noi, care să mărească universul creat de James Cameron. Nici viitorul nu mai e ce-a fost, asta vrea să ne spună filmul. Ne arată cum a fost trimis în timp primul T-800, pentru a o ucide pe Sarah Connor (Emilia Clarke), urmat imediat de Kyle Reese (Jai Courtney). În timpul teleportării, John Connor (Jason Clarke) este atacat, iar Kyle Reese ajunge într-un trecut alternativ, unde Sarah nu mai este o femeie slabă, ci războinica pe care o vedem în Terminator 2. Ea cunoaște viitorul din care vine Kyle, pentru că a fost antrenată încă din copilărie de un Terminator (Arnold Schwarzenegger) trimis în timp de către un personaj misterios.

O altă schimbare în linia temporală este apariția lui T-1000 (Byung-hun Lee), care nu mai merge în 1997, ci are ca scop uciderea lui Kyle Reese la sosirea lui, în 1984. Ați înțeles? Deci, Sarah Connor și Terminatorul ei (numit Tataie) se întâlnesc, în 12 mai 1984, cu T-800 din T1, cu T-1000 din T2 și cu Kyle Reese. Toată gașca de mafioți e prezentă. Ar putea la fel de bine să pună de-un ceai și să dezbată ce se mai întâmplă cu liniile astea temporale. Apoi, Sarah și Kyle să facă un John, că așa-i frumos.

Lăsând ceaiul deoparte (că nu face bine la circuite), Terminator Genisys este plin de referințe către filmele lui Cameron. Nu știu cum ar putea fi numit: sequel, reboot, remake? Este, mai degrabă, un film făcut din materiale reciclate. Referințele sunt faine, bucură orice fan, dar parcă sunt prea multe. Secvențele sunt uneori copiate chiar cadru cu cadru din vechile filme, iar cele mai multe momente sunt reciclări. Să dau doar câteva exemple:

Momentul din Terminator Genisys – Momentul original

• T-1000 se transformă în Kyle și Sarah trebuie să aleagă între cei doi – T-1000 se transformă în Sarah;
• Tataie intră într-un spital cu un ursuleț de pluș, camuflaj pentru o armă – T-800 apare în fața lui John cu o cutie în care se află o armă; 
• [SPOILER] T-800 / Tataie se sacrifică eroic pentru a o salva pe Sarah – T-800 se sacrifică eroic pentru binele umanității;
• T-800 îl atacă pe John, iar secvența e filmată în așa fel încât să credem că a fost rău tot timpul -  T-800 se întâlnește cu Sarah și momentul e filmat în așa fel încât el să pară antagonistul;
• Planul de a distruge Cyberdyne folosind bombe - Planul de a distruge Cyberdyne folosind bombe;

De ce am spus că ne minte frumos? Deși se folosește mult de primele două filme și reciclează momente, filmul nu mi-a displăcut. Dacă sar peste unele probleme (pe care le voi enumera mai jos), pot chiar să afirm că mi-a plăcut. Îl priveam cu interes, mai ales la următoarele două secvențe: întâlnirea lui Tataie cu T-800 și confruntarea dintre Tataie și John Connor, unde cei doi se luptă corp la corp (bătaie între Terminatori!). Un atu important este umorul. Micile conflicte dintre Sarah, Kyle și Tataie m-au făcut să zâmbesc. Momentele comice din celelalte filme sunt și ele readuse în Genisys, așa că-l vom vedea pe Tataie încercând să zâmbească sau să facă glume. 

Cu personajele suntem cu toții familiarizați. Cu actorii, mai puțin. Emilia Clarke mi s-a părut o alegere neinspirată, pentru că nu am crezut că i se potrivește rolul, dar, pe parcurs, m-am obișnuit cu ea. A avut o interpretare decentă, chiar bună. La fel pot spune și despre Jason Clarke în rolul lui John Connor. Are o voce calmă, blândă, care, alături de cicatricea de pe față, îl fac un antagonist badass. Și, bineînțeles, Arnold Schwarzenegger, care este la fel de carismatic ca întotdeauna. Îmi place mult că l-au dezvoltat pe Tataie, l-au pus în centrul poveștii și i-au dat replici bune. În cele din urmă, un film Terminator fără Arnold Schwarzenegger nu se poate numi Terminator.

Filmul are două lucruri care mi-au displăcut. John Connor este prea puțin dezvoltat. Știm doar că e atacat și transformat în Terminator (trailerul a avut grijă să ne strice surpriza), după care singurul său scop este să asigure crearea Skynet, chiar dacă asta înseamnă uciderea propriilor părinți. Da, e un terminator fain și efectele sunt bune, dar ce facem cu povestea? Chiar și T-800 din T1 era mai motivat și mai bine dezvoltat. La fel de puțin dezvoltat este și Skynet (care apare în formă umană). Voiam să știu de ce au ales John și Skynet această cale, de ce vor să extermine omenirea. În schimb, scenariștii îmi zic doar: “Îl vezi pe John Connor? E rău. Obișnuiește-te cu ideea”. Păcat... Celălalt lucru care mi-a displăcut a fost trailerul. În mama lui de trailer, a stricat toate plot twist-urile din film... Mulțumesc creatorilor că-mi zic din trailer că John Connor e rău, că s-a schimbat linia temporală, că T-800 se întoarce și e bătrân și bun, că apare și T-1000. Trailer de Zmeura de Aur...

Acesta este Terminator Genisys. Dacă accepți că John Connor și Skynet sunt răi de la natură și vor rămâne așa indiferent de situație, filmul este o experiență plăcută, cu momente ce-i vor bucura pe cei nostalgici și cu un Schwarzenegger mai în formă ca niciodată. Spre deosebire de alte remake-uri / sequeluri / rebooturi, făcute doar pentru a stoarce și ultimul ban din franciză (acesta fiind și cazul filmelor Terminator 3: Rise of the Machines și Terminator Salvation), Terminator Genisys are ceva potențial și e capabil să ducă mai departe franciza, neuitându-și bunicii și mergând într-o direcție nouă.

Mă voi întoarce! Cu o altă recenzie.

NOTA MEA: 7

Inside Out: o călătorie fantastică în mintea umană

Fiecare om este unic, pentru că, încă de la naștere, acumulează experiențe și percepe lumea în felul său. Așa poate fi definit omul: un ansamblu de experiențe, emoții și opinii. Recenta animație a studioului Pixar, Inside Out, transpune în audiovizual o reprezentare a tot ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru. Totul este atât de frumos redat, încât acest film nu e doar o animație la care să mergi cu copilașul în weekend, ci, îndrăznesc să spun, un must see.

Povestea începe cu nașterea lui Riley, moment în care în mintea ei apare un Sediu Central. De aici, emoțiile îi controlează comportamentul. Prima emoție este Bucuria. La doar câteva secunde de la naștere, apare Tristețea, iar Riley începe să plângă. Treptat, apar și Frica, Dezgustul și Furia. În acest sediu (sau turn de control) se formează amintirile, care sunt păstrate ca amintiri de bază (cele mai importante), sunt trimise în memoria pe termen lung sau dispar. În jurul turnului de control sunt insule care reprezintă valori din viața Riley: familia, prietenia, onestitatea și altele.

La 11 ani, Riley se mută în alt oraș și, deși nu pare afectată la început, noua școală, dorul de casă și de prieteni și amintirile cu locurile în care se juca o întristează, iar emoțiile din mintea ei trebuie să se confrunte cu această situație. Cum Bucurie și Tristețe nu se află în turnul de control, Frică, Dezgust și Furie trebuie să ia decizii, care nu sunt tot timpul cele mai inspirate.

Regizorii animației sunt Pete Docter și Ronaldo Del Carmen (aflat la debutul unui film de lungmetraj). Docter a câștigat un Oscar pentru filmul din 2009, Up, și a regizat sau scris și alte producții Pixar, precum Monsters, Inc., WALL-E, Toy Story. Animatorii au făcut o treabă grozavă în a reda expresivitatea, iar textura aplicată pe caracterele ce reprezintă emoțiile (care arată ca de pluș) le oferă un aspect deosebit de plăcut. 

Cu o poveste emoționantă și situații cu care putem empatiza ușor, Inside Out este o animație despre viață, spusă într-un mod simplu, dar foarte creativ. Mintea umană nu a arătat niciodată mai frumos. Îl recomand tuturor, indiferent de vârstă, pentru că este un film care merită atenția noastră.

NOTA MEA: 9.5