Captain America: Civil War

Înainte de proiecția filmului, am fost întrebat de care parte sunt, Captain America Team sau Iron Man Team, cu promisiunea că voi primi în schimbul răspunsului meu un abțibild cu echipa aleasă. Evaziv, am spus că nu vreau să aleg o echipă, așa că mi-am luat abțibilduri cu ambele tabere. Simțeam că alegerea unei tabere e doar o strategie de marketing și că filmul e mai mult de atât, că mă va surprinde prin povestea sa, în care nu există bine și rău, doar motivații și scopuri. Cu o mică reținere, cauzată de dezamăgirea provocată de Batman v Superman, am plecat spre sala de cinema.

Conflictul din Captain America: Civil War apare când Răzbunătorilor li se cere să se subordoneze Organizației Națiunilor Unite și să semneze un tratat numit Sokovia Accords. Această măsură este luată pentru a preveni alte distrugeri cauzate de supereroi în luptele cu răul, deoarece au existat multe victime colaterale (distrugerea New York-ului, în The Avengers; distrugerea Sokoviei, în Avengers: Age of Ultron), iar oamenii încep să-și piardă încrederea în supereroi și să se teamă de ei, privindu-i drept justițiari scăpați de sub control. Deși tratatul se vrea a fi o formă de control, pentru a crea stabilitate, echilibru, Steve Rogers refuză să-l semneze, deoarece consideră că, astfel, Răzbunătorii și-ar pierde libertatea. 

Odată cu puterile mari, vin și mari responsabilități. Tony Stark, mustrat de conștiință pentru daunele cauzate și oamenii uciși, devine imediat un susținător al tratatului, alături de Vision și War Machine. La scurt timp, un atentat terorist ia viața a zeci de oameni, iar vinovatul pare să fie Războinicul Iernii, Bucky Barnes. Steve Rogers crede că Bucky este înscenat, că nu este vinovat și, pentru că-i ia apărarea, este privit drept infractor, moment în care începe rivalitatea dintre el și Tony.

Filmul începe cu câteva secvențe stângace, care par adăugate doar pentru că scenariștii aveau de bifat elemente pe o listă: mustrare de conștiință pentru Tony Stark – bifat; flashback cu Războinicul Iernii, pentru a-l aduce mai târziu în poveste – bifat; o secvență în care Wanda își folosește greșit puterile, doar pentru a regreta tot restul filmului – bifat. Deși aceste secvențe par realizate într-o manieră leneșă și nu transmit emoție, împing mult povestea și ajută la dezvoltarea personajelor. Cu toate că filmul are multe personaje, greu de construit și caracterizat în 2 ore și 26 de minute, scenariștii și regizorii le fac tuturor dreptate, ceea ce este un mare punct în plus: fiecare personaj are motivele sale și știe de ce a ales de partea cui să lupte.

Captain America: Civil War are avantajul că majoritatea personajelor au fost construite de-a lungul celorlalte filme din Universul Cinematografic Marvel, iar acum poate lua toate acele personaje și relații de prietenie și să le supună unor grele încercări. Nu există un răufăcător, o ființă ce vrea doar distrugere și care trebuie oprită cu orice preț. Nu există bine și rău, ci doar oameni cu păreri diferite, oameni care se cunosc și, mai mult, pe care-i leagă o lungă relație de prietenie și colaborare. Scenariștii au construit cu grijă fiecare personaj, le-au oferit profunzime și complexitate, fiecare se întreabă dacă e bine sau nu ce face și, în confruntări, nu uită că cel din fața sa îi este prieten. Toată povestea este dusă la un alt nivel în ultima parte a filmului, când conflictul devine personal, iar personajele nu mai gândesc rațional, ci emoțional.

Pe lângă Tony Stark (Robert Downey Jr.) și Steve Rogers (Chris Evans), merită menționați Bucky Barnes (Sebastian Stan), T’Challa / Black Panther (Chadwick Boseman) și Zemo (Daniel Brühl). Bucky este personajul cu cele mai multe mustrări de conștiință, din cauza trecutului său, în care a ucis nenumărați oameni sub numele Războinicul Iernii. Deși prietenul său, Steve, îi este alături și încearcă să dovedească lumii că Bucky nu este un terorist, Bucky este instabil, captiv între cele două personalități ale sale, motiv pentru care este considerat foarte periculos. T’Challa și Zemo au aceeași motivație: dorința de răzbunare. Cu traume lăsate de pierderea unor persoane dragi, aceste personaje sunt orbite de dezolare și de speranța că, odată ce se vor răzbuna, suferința le va fi mai mică. 

Apar, pentru scurt timp, Ant-Man (Paul Rudd) și Spider-Man (Tom Holland), care sunt foarte amuzanți. De fapt, întregul film are momente de umor, momente care par și mai amuzante atunci când filmul vrea să fie foarte serios. Această îmbinare între momentele dure, de conflict și umorul personajelor face ca filmul să devină o experiență relaxantă, captivantă, dar și emoționantă și neliniștită. Ant-Man și Spider-Man iau parte la una dintre cele mai impresionante confruntări pe care o putea avea un film cu supereroi: o confruntare între Iron Man, Black Panther, Vision, Black Widow, War Machine și Spider-man, pe de-o parte, și Captain America, Bucky, Falcon, Scarlett Witch, Hawkeye și Ant-Man, de cealaltă parte. Secvența este plină de umor de situație și de limbaj, dar cel mai mult iese în evidență excelenta coregrafie.

Momentele de acțiune sunt atent coregrafiate. Luptele sunt trase în cadre lungi, acțiunea e clară și spectaculoasă. Sunt și câteva secvențe mai puțin bune, în care directorul de imagine, Trent Opaloch, a decis să folosească cadre scurte și o cameră ce se mișcă foarte mult, precum o cameră ținută în mână, care, în combinație cu marele ecran și ochelarii 3D, pot deveni o experiență obositoare și neplăcută. Dar, revenind la coregrafie, este de admirat efortul depus pentru ca secvențele de acțiune să arate cât mai bine. Este chiar și o urmărire de mașini ce are loc în... București.

Orice părere aș avea despre România și oricât de mult aș nega sentimentul de apartenență la o țară, undeva, în inconștientul meu, este un mic patriot, care se bucură cu un entuziasm copilăresc mereu când se face referire la această țară micuță, uitată de lume, pe care o numim România. Cel mai probabil datorită actorului de origine română, Sebastian Stan, România este menționată în film, sunt și câteva replici în română și o urmărire în care se văd mașini cu număr de București. Secvența respectivă, totuși, nu a fost filmată în București, ci în Berlin.

Este Captain America: Civil War cel mai bun film de la Marvel, așa cum se zvonește? Doar spectatorul poate decide, însă este, fără îndoială, un film bun, în care efortul realizatorilor este vizibil în fiecare aspect, dar în special în sufletul filmului: scenariul. Plin de momente puternice, emoționante și dramatice, dar fără să ducă lipsă de umor, scenariul împinge personajele la extrem, distruge relații, transformă prietenia și iubirea în amăgire și dispreț, iar suferința cauzată de pierderea celor dragi devine o nebună dorință de răzbunare. 

NOTA MEA: 8.5

Călătoria lui Chihiro: basmul japonez

Cinematografia niponă m-a surprins întotdeauna, în special pe partea de animație. Regizorii estici au idei deosebite și modalități inedite de a le transpune în film. Sunt mulți oameni care asociază animația cu filmul pentru copii, dar nu își dau seama că poate fi mai mult de atât. Mormântul licuricilor, drama lui Isao Takahata, ne arată războiul din perspectiva unor copii orfani; Mamoru Oshii, Katsuhiro Ôtomo și Satoshi Kon ne poartă prin incredibile universuri science-fiction cu Akira, Ghost in the Shell, Paprika; cei mai pretențioși, care vor un film mai artistic, pot încerca Oul Îngerului, al lui Mamoru Oshii, o reinterpretare a unor evenimente biblice. Și ajungem la Hayao Miyazaki și filmele sale fantastice (Vecinul meu,Totoro; Prințesa Mononoke, Călătoria lui Chihiro). Fiecare dintre filmele sale merită analizat într-o cronică separată.

Călătoria lui Chihiro (2001) este cel mai cunoscut film al lui Hayao Miyazaki, care a ajuns la public și datorită câștigării Oscarului pentru cel mai bun film de animație. Miyazaki crede că lumea nu este suficient de simplă pentru a fi descrisă în cuvinte; de aceea, el se folosește de animație pentru a-și transmite ideile. Inspirat de folclorul japonez, regizorul își plasează personajele în lumi viu colorate, atent descrise, care captivează spectatorul pe tot parcursul filmului și mult după. În acest film, Chihiro, o fată de 10 ani, se mută cu familia într-o altă casă. În drumul spre noua casă, se rătăcesc și ajung, printr-un tunel, la ceea ce pare un parc tematic abandonat. Doar că, odată cu lăsarea nopții, realul și fantasticul se întrepătrund, parcul este învăluit de spirite și creaturi. Părinții lui Chihiro sunt transformați în porci, iar ea rămâne singură în acest tărâm necunoscut.

Titlul este sugestiv. Chihiro pornește, asemenea personajelor din basm, într-o călătorie, într-o inițiere. Prima conversație o are cu Haku, un personaj al lumii fantastice, cu întruchipare de om. El îi spune lui Chihiro că trebuie să mănânce ceva din această lume sau va dispărea. Chihiro acceptă și, astfel, începe călătoria, lupta pentru a-și recăpăta părinții. Legătura dintre real și fantastic este un pod și, imediat ce-l traversează, Chihiro este captivă în fantastic. Trebuie să se maturizeze prematur, să-și găsească de lucru, să se integreze în această lume. Dacă nu, va fi transformată, la rândul ei, în animal.

Angajată la o baie publică, condusă de Yubaba, o vrăjitoare, Chihiro este obligată să renunțe la numele ei și să adopte un alt nume: Sen. Schimbarea numelui este o vrajă prin care Yubaba l-a înrobit și pe Haku. Dacă nu-ți poți aminti numele tău adevărat, nu poți fi liber. Nu voi numi probele prin care trebuie să treacă Chihiro, pentru că nu vreau să vă privez de această încântătoare poveste, iar cuvintele ar fi insuficiente pentru a descrie frumusețea acelei lumi.

Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea și ieșirea din lumea fantastică se face printr-un tunel. Ce este, însă, de remarcat, este cum decide regizorul să arate intrarea în fantastic și părăsirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare și poziția personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (și la intrare, și la ieșire), iar tatăl, în față, le ghidează. În tunelul spre ieșire, mama și tatăl nu-și amintesc nimic din lumea fantastică. Chihiro pare că se întreabă dacă nu cumva s-a aflat într-un spațiu oniric, într-un vis. Timpul îi oferă răspunsul. Iarba a crescut și pe mașină s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar câteva zile în lumea fantastică) nu este același ca în lumea reală, unde pare că au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima dată spre tunel, Chihiro se urcă în mașină și pleacă. Rămâne, însă, o întrebare:

Își amintește?

P.S.

Îmi place cum am încheiat cronica și preferam să rămână așa, însă finalul filmului este discutabil și, pentru că există două variante, merită menționate. În varianta japoneză, filmul se încheie cum am descris mai sus. Chihiro privește tunelul, se urcă în mașină și pleacă. Hayao Miyazaki spunea, într-un interviu, că Chihiro nu-și amintește, dar că “a nu-ți aminti” nu înseamnă “a uita”, deci Chihiro își poate aminti, cândva, de această aventură. În varianta dublată, însă, lucrurile stau diferit. După ce Chihiro se urcă în mașină, tatăl ei spune: “O nouă casă, o nouă școală, e puțin înfricoșător...”, iar Chihiro răspunde: “Cred că mă voi descurca”. Aceste linii au fost aprobate de studioul Ghibli (studioul japonez care a făcut filmul) și clarifică finalul poveștii.

The Revenant: răzbunarea spiritului rătăcitor

The Revenant, film bazat pe o poveste reală, îl are în centru pe exploratorul Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), în anii 1820, pe teritoriul Americii. La vremea aceea, ținuturile semi-sălbatice erau scena confruntărilor frecvente dintre băștinași, americani și francezi. Grupul său este atacat și, în timpul evadării, în pădure, Glass dă peste un urs grizzly. Scapă cu viață, dar rănile provocate de urs sunt grave. Grupul său crede că va avea o moarte rapidă și dureroasă și, pentru că transportarea lui este dificilă, trei oameni rămân să-l vegheze în aceste ultime momente: fiul său, Hawk (Forrest Goodluck), John Fitzgerald (Tom Hardy) și Bridger (Will Poulter). Fitzgerald își trădează cauza, îl ucide pe Hawk și fuge împreună cu Bridger, considerându-l mort pe Glass. Plin de durere, nu doar fizică, ci și sufletească (pierderea fiului său), Hugh Glass se luptă să supraviețuiască. Tot ce-și dorește este răzbunarea.

Filmul a fost regizat de Alejandro G. Iñárritu, care s-a făcut remarcat la nivel mondial prin filmul Birdman (2014), ce a primit patru Oscaruri importante (cel mai bun film, regie, imagine și cel mai bun scenariu original). Birdman a fost o provocare, deoarece are cadre foarte lungi și pare filmat în cadru-secvență. În The Revenant, Iñárritu a fost și mai ambițios, dorindu-și să filmeze cadre lungi în condiții dure (frig, zone greu accesibile) și în lumină naturală, pentru realism (ceea ce înseamnă că puteau filma doar câteva ore pe zi), motiv pentru care etapa de producție a durat nouă luni. 

Numele titlului vine din limba franceză și înseamnă a reveni sau spirit. Alejandro G. Iñárritu a adus câteva modificări poveștii originale, cea mai importantă fiind adăugarea personajului Hawk. În realitate, Glass nu a avut un fiu, dar decizia regizorului ține de dramaturgie: publicul se atașează mai ușor de personaj. Deși, cu distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul principal, jumătate din public va veni în cinema doar pentru el. Toți actorii merită laudele, deoarece cadrele lungi necesită mult efort și atenție, însă DiCaprio are un rol nu doar foarte solicitant, ci și unic. Nu are multe replici, dar excelența interpretării sale reiese din gesturi și din mimică. Reușește să transmită atât de multă emoție (disperare, durere, regret, ură), încât se poate spune că acesta este cel mai bun rol al său. Tom Hardy, care a avut câteva roluri bune în 2015 (în Mad Max: Fury Road, în Legend), nu se remarcă în mod deosebit. Personajul său, John Fitzgerald este, însă, demn de menționat. Este antagonistul filmului, un om egoist, care se poartă urât cu cei din jurul său, dar această brutalitate a sa nu este de la natură: el a devenit brutal pentru că așa s-au purtat oamenii cu el.

Directorul de imagine, Emmanuel Lubezki, este un adevărat maestru. Cadrele sale surprind nu doar prin frumusețe și compoziție, ci și prin durată și complexitate: vezi Children of Men (2006, r. Alfonso Cuarón), The Tree of Life (2011, r. Terrence Malick), Gravity (2013, r. Alfonso Cuarón), Birdman (2014, r. Alejandro González Iñárritu). În The Revenant, fiecare cadru pare o fotografie. Cadrele lungi, care pot ajunge la câteva minute, sunt atent concepute, cu mișcări complexe ale camerei și acțiune cu multe personaje. Coloristica imaginilor îmi amintește de serialul Vikings sau mult mai cunoscutul serial Game of Thrones. Dar, în afară de cadrele lungi și cele ce redau frumusețea naturii, Lubezki compune și câteva cadre suprarealiste.

Cum eu sunt un mare admirator al secvențelor suprarealiste, am fost foarte încântat să le văd în The Revenant. Aceste secvențe reprezintă visele și coșmarurile lui Hugh Glass. Au scopul de a ne arăta o parte din trecutul său și de a transmite emoție: amintiri cu soția sa, cu copilul său; reîntâlnirea cu fiul său, printre ruinele unei biserici, în pustiu, cu un clopot ce bate în surdină; Glass stă întins pe iarbă și, deasupra lui, soția sa plutește, precum un înger, privindu-l în ochi.

The Revenant atinge niveluri de performanță prin regie, imagine și interpretare. Superbele imagini compuse de Emmanuel Lubezki merită văzute pe un ecran mare, pentru că sunt un spectacol vizual. Scenariul nu este cu mult deosebit de alte povești despre supraviețuire sau răzbunare, însă punctează momentele importante și construiește treptat personajele, într-un mod realist: nu există bine sau rău, doar fapte și motive. Chiar dacă m-au încântat secvențele suprarealiste și am fost surprins de interpretarea excelentă a lui Leonardo DiCaprio, cel mai puternic moment din film este finalul, în care...

NOTA MEA: 8.5