The Revenant: răzbunarea spiritului rătăcitor

The Revenant, film bazat pe o poveste reală, îl are în centru pe exploratorul Hugh Glass (Leonardo DiCaprio), în anii 1820, pe teritoriul Americii. La vremea aceea, ținuturile semi-sălbatice erau scena confruntărilor frecvente dintre băștinași, americani și francezi. Grupul său este atacat și, în timpul evadării, în pădure, Glass dă peste un urs grizzly. Scapă cu viață, dar rănile provocate de urs sunt grave. Grupul său crede că va avea o moarte rapidă și dureroasă și, pentru că transportarea lui este dificilă, trei oameni rămân să-l vegheze în aceste ultime momente: fiul său, Hawk (Forrest Goodluck), John Fitzgerald (Tom Hardy) și Bridger (Will Poulter). Fitzgerald își trădează cauza, îl ucide pe Hawk și fuge împreună cu Bridger, considerându-l mort pe Glass. Plin de durere, nu doar fizică, ci și sufletească (pierderea fiului său), Hugh Glass se luptă să supraviețuiască. Tot ce-și dorește este răzbunarea.

Filmul a fost regizat de Alejandro G. Iñárritu, care s-a făcut remarcat la nivel mondial prin filmul Birdman (2014), ce a primit patru Oscaruri importante (cel mai bun film, regie, imagine și cel mai bun scenariu original). Birdman a fost o provocare, deoarece are cadre foarte lungi și pare filmat în cadru-secvență. În The Revenant, Iñárritu a fost și mai ambițios, dorindu-și să filmeze cadre lungi în condiții dure (frig, zone greu accesibile) și în lumină naturală, pentru realism (ceea ce înseamnă că puteau filma doar câteva ore pe zi), motiv pentru care etapa de producție a durat nouă luni. 

Numele titlului vine din limba franceză și înseamnă a reveni sau spirit. Alejandro G. Iñárritu a adus câteva modificări poveștii originale, cea mai importantă fiind adăugarea personajului Hawk. În realitate, Glass nu a avut un fiu, dar decizia regizorului ține de dramaturgie: publicul se atașează mai ușor de personaj. Deși, cu distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul principal, jumătate din public va veni în cinema doar pentru el. Toți actorii merită laudele, deoarece cadrele lungi necesită mult efort și atenție, însă DiCaprio are un rol nu doar foarte solicitant, ci și unic. Nu are multe replici, dar excelența interpretării sale reiese din gesturi și din mimică. Reușește să transmită atât de multă emoție (disperare, durere, regret, ură), încât se poate spune că acesta este cel mai bun rol al său. Tom Hardy, care a avut câteva roluri bune în 2015 (în Mad Max: Fury Road, în Legend), nu se remarcă în mod deosebit. Personajul său, John Fitzgerald este, însă, demn de menționat. Este antagonistul filmului, un om egoist, care se poartă urât cu cei din jurul său, dar această brutalitate a sa nu este de la natură: el a devenit brutal pentru că așa s-au purtat oamenii cu el.

Directorul de imagine, Emmanuel Lubezki, este un adevărat maestru. Cadrele sale surprind nu doar prin frumusețe și compoziție, ci și prin durată și complexitate: vezi Children of Men (2006, r. Alfonso Cuarón), The Tree of Life (2011, r. Terrence Malick), Gravity (2013, r. Alfonso Cuarón), Birdman (2014, r. Alejandro González Iñárritu). În The Revenant, fiecare cadru pare o fotografie. Cadrele lungi, care pot ajunge la câteva minute, sunt atent concepute, cu mișcări complexe ale camerei și acțiune cu multe personaje. Coloristica imaginilor îmi amintește de serialul Vikings sau mult mai cunoscutul serial Game of Thrones. Dar, în afară de cadrele lungi și cele ce redau frumusețea naturii, Lubezki compune și câteva cadre suprarealiste.

Cum eu sunt un mare admirator al secvențelor suprarealiste, am fost foarte încântat să le văd în The Revenant. Aceste secvențe reprezintă visele și coșmarurile lui Hugh Glass. Au scopul de a ne arăta o parte din trecutul său și de a transmite emoție: amintiri cu soția sa, cu copilul său; reîntâlnirea cu fiul său, printre ruinele unei biserici, în pustiu, cu un clopot ce bate în surdină; Glass stă întins pe iarbă și, deasupra lui, soția sa plutește, precum un înger, privindu-l în ochi.

The Revenant atinge niveluri de performanță prin regie, imagine și interpretare. Superbele imagini compuse de Emmanuel Lubezki merită văzute pe un ecran mare, pentru că sunt un spectacol vizual. Scenariul nu este cu mult deosebit de alte povești despre supraviețuire sau răzbunare, însă punctează momentele importante și construiește treptat personajele, într-un mod realist: nu există bine sau rău, doar fapte și motive. Chiar dacă m-au încântat secvențele suprarealiste și am fost surprins de interpretarea excelentă a lui Leonardo DiCaprio, cel mai puternic moment din film este finalul, în care...

NOTA MEA: 8.5

The Hateful Eight: va curge sânge

Tarantino: sânge, violență, întorsături de situație, personaje atent construite și un mod deosebit de a spune o poveste. Prin filme precum Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994), Kill Bill (2003), apreciate atât de critici, cât și de spectatori, Quentin Tarantino a fost etichetat drept un regizor care face entertainment de calitate. The Hateful Eight (2015) este al doilea western al său, după Django Unchained (2012).

Filmul este captivant în primele minute, printr-un cadru cu o statuie cu Iisus răstignit pe cruce, într-o zonă înzăpezită, de deal. Imaginile sunt însoțite de o melodie ce tinde a horror / thriller (inspirată din filmul The Thing – 1982, r. John Carpenter), compusă de maestrul Ennio Morricone, care nu este la prima colaborare cu Tarantino și care a fost compozitor la Bunul, răul și urâtul (1966, r. Sergio Leone), A fost odată în America (1984, r. Sergio Leone), Legenda lui 1900 (1998, r. Giuseppe Tornatore). Cu un astfel de început, apare o deosebită curiozitate pentru a ști care este povestea filmului.

În această zonă înzăpezită, o trăsură încearcă să-și găsească drumul. În trăsură se află vânătorul de recompense John Ruth (Kurt Russell), care merge spre orașul Red Rock pentru a primi recompensa de 10.000$ pentru prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh). Pe drum se întâlnesc cu un alt vânător de recompense, Maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson), și cu Chris Mannix (Walton Goggins), care pretinde că trebuie să ajungă în Red Rock pentru a fi numit șerif.

Din cauza unei furtuni, cei patru, alături de birjarul numit O.B Jackson (James Parks), sunt nevoiți să facă un popas la galanteria lui Minnie. Spre surprinderea lui Warren, care cunoștea locul, de galanterie se ocupă un mexican pe nume Bob (Demián Bichir), care spune că Minnie este plecată. Înăuntru îi așteaptă Oswaldo Mobray (Tim Roth), Joe Gage (Michael Madsen) și generalul Sandy Smithers (Bruce Dern). Deși fiecare își spune povestea, Warren crede că cineva minte și este acolo pentru a o salva pe nelegiuita Domergue și devine vigilent.

Din acest moment, ritmul filmului devine mult mai alert. Nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Îmi amintește de un joc numit Town of Salem, unde există cetățeni și mafie. Cetățenii trebuie să afle cine sunt mafioții și să-i spânzure, iar mafioții trebuie să-i omoare pe cetățeni. Nimeni nu știe ce rol au ceilalți. Jocul este unul psihologic, pentru că trebuie să vorbești cu ceilalți jucători și să-i convingi că ești de partea binelui (fie că ești cetățean, fie că ești mafiot). La fel se întâmplă și în The Hateful Eight, doar că deciziile sunt luate de regizorul-scenarist Quentin Tarantino, iar tu, ca spectator, nu poți decât să admiri ingeniozitatea scenariului.

Un minus al filmului este durata de 3 ore, pentru că durează foarte mult până ajunge trăsura la galanterie. Putea fi adus fără probleme la 2 ore și jumătate. Este, însă, un inconvenient peste care se poate trece cu vederea, pentru că Tarantino vine cu ceva nou. Vom vedea violență și mult sânge (de efectele speciale s-a ocupat Greg Nicotero, care a lucrat la The Walking Dead). Personajele sunt foarte carismatice, cu dialoguri nu foarte profunde, dar foarte plăcute și distractive. Întorsăturile de situație sunt din plin. Pe lângă toate acestea, elementul nou este comicul. Filmul este foarte amuzant, aproape scris ca o comedie. De puține ori mi s-a întâmplat să râd în cinema, dar The Hateful Eight chiar a fost plin de umor. Are comic de situație (Domergue nu are niciun stres că urmează să fie spânzurată), de limbaj (în special glume despre negri), de caracter (aproape toate personajele sunt construite pentru a fi amuzante, într-un fel sau altul).

Demne de menționat sunt interpretările lui Jennifer Jason Leigh și Tim Roth. Jennifer Jason Leigh s-a transpus incredibil în rolul lui Daisy Domergue. Este foarte carismatică și o privești cu interes în fiecare secvență, în special pentru că este imprevizibilă. Expresiile și gesturile ei redau un caracter flegmatic și puțin nebun. Tim Roth (Oswaldo Mobray), din contră, redă un personaj care încearcă să se integreze și să țină situația sub control. Personajul său vorbește repede și zâmbește tot timpul. Îmi amintea de Christoph Waltz în unele secvențe din Inglourious Basterds.

The Hateful Eight este, cu siguranță, un film bun de văzut în cinema. Poate că nu este cel mai bun film al lui Tarantino, dar este foarte distractiv și amuzant. Îmi imaginez cum Tarantino stă în sala de proiecție, privește spectatorii și, la finalul filmului, spune precum Russell Crowe în Gladiatorul (2000): Are you not entertained?

NOTA: 8

Star Wars: Trezirea Forței?

Star Wars. Nu trebuie să fii fan al seriei, nu trebuie să fii cinefil. Dacă te-ai născut pe această planetă, e imposibil să nu fi auzit de Darth Vader sau de celebra replică May the force be with you! Franciza a adus venituri de 28 de miliarde de dolari (din lansări de filme, vânzări de DVD-uri, de jucării, din jocuri video) și a fost cumpărată în 2012, pentru 4 miliarde de dolari, de Disney. Au fost anunțate încă trei filme, care vor continua povestea din prima trilogie. Unii (printre care mă aflu și eu) se întreabă de ce vor să continue o serie care s-a încheiat bine? După ce am văzut Star Wars: The Force Awakens, al 7-lea film din serie, răspunsul a fost evident: pentru bani.

Acțiunea din Star Wars: Trezirea Forței are loc la 30 de ani după conflictele din episodul VI, Star Wars: Întoarcerea lui Jedi, iar Rezistența are de înfruntat o nouă mare putere, din care face parte și Kylo Ren, un Jedi ce a ales partea întunecată a forței și vrea să devină precum Darth Vader. În această luptă, forțele Rezistenței au nevoie de cel mai puternic Jedi, ascuns pe o planetă îndepărtată și considerat de unii o legendă, Luke Skywalker.

Strategia pe care merge Disney este de a atrage publicul tânăr în această lume construită de George Lucas, în timp ce vechilor fani le oferă momente de nostalgie, prin aducerea în poveste a lui Han Solo (Harrison Ford), Chewbacca (Peter Mayhew) și a altor personaje. Deși aceste personaje memorabile oferă forță acestui film, noile personaje par, adesea, prost construite, de parcă ar fi create doar pentru a atrage copiii, iar cel mai bun exemplu este principalul antagonist, Kylo Ren.

Știm despre Kylo Ren (Adam Driver) că-l are ca model pe Darth Vader și că a fost, cândva, un Jedi. Povestea nu ne spune, însă, ce l-a împins pe Ren să aleagă partea întunecată și, fără o motivație, mi se pare un personaj lipsit de credibilitate (poate vor face încă o trilogie-prequel în care ni se va arăta cum a ales această cale). Fără a da spoilere, Ren se comportă precum un adolescent care, simțindu-se neînțeles, îi respinge pe cei din jurul său. Nici măcar oamenii săi nu-l iau în serios. Când se enervează, în loc să-și sugrume subalternii, își scoate periculoasa sabie laser (varianta cu upgrade, cum se vede în trailer) și distruge nervos totul în jurul său. Personajul nu are nici duritatea, nici carisma lui Darth Vader și pare, mai degrabă, o parodie a memorabilului antagonist. 

Dacă tot am menționat cuvântul parodie, trebuie să amintesc stormtrooperii, redutabilii luptători ai forței întunecate. Aflăm că acești soldați sunt luați încă de la naștere și antrenați într-un mediu strict pentru a deveni luptătorii pe care-i vedem. Nu putem să nu ne întrebăm ce funcționează prost la sistemul de educație, pentru că, de zeci de ani, stormtrooperii trag la fel de prost (trag bine doar când e convenabil pentru poveste). Mai mult decât atât, în loc să pară soldați special pregătiți, dacă vă uitați cum merg, veți vedea cât de amuzanți sunt. Și nu doar mersul lor e amuzant, mai fac și glume... tot pe seama lui Kylo Ren, că așa faci cu copiii agitați, râzi de ei.

Tot un stormtrooper este și Finn (John Boyega) care, în timpul unei misiuni, decide că vrea să fugă. Răzvrătirea lui e puțin plauzibilă, dar, fiind un personaj carismatic, se poate trece cu vederea. El o va întâlni pe Rey (Daisy Ridley) și, împreună, pleacă spre Rezistență. Alături de ei se află un robot numit BB-8, asemănător cu R2D2, dar care folosește o sferă pentru a se deplasa. Este la fel de simpatic precum R2D2 și a avut câteva momente în care chiar m-a amuzat.

Filmul urmărește aceeași tendință pe care o au filmele cu supereroi din ultimii ani: să îmbine umorul cu momentele dramatice și epice. Problema este că scenariștii încearcă prea mult să creeze umor (încearcă, de obicei nu le iese), încât compromit dezvoltarea personajelor. Una dintre secvențele care ar fi putut deveni memorabile suferă din această cauză. Spectatorul nu empatizează suficient cu personajele prinse în confruntare (poate doar cu unul dintre ele – Han Solo; veți ști despre ce vorbesc, dacă veți vedea filmul), iar momentele dramatice sunt eclipsate de cele epice (mii de nave zburătoare și mii de stormtrooperi supărați). CGI-ul e fain, de el nu mă plâng.

Star Wars: Trezirea Forței are câteva (puține) momente bune și este ajutat mult de personajele din prima trilogie. Scenariul este slab, nu se ridică la așteptările mele, iar, pe partea de regie, J.J. Abrams (Lost, Mission: Impossible III, Star Trek) nu aduce nimic demn de menționat. Probabil cea mai mare problemă a filmului este antagonistul. Fără un antagonist puternic, filmul devine prost. Cu un Kylo Ren emo și stormtrooperi glumeți, totul pare o parodie. Deci, mergeți la cinema să vedeți Spaceballs: the farce awaken.

NOTA MEA: 5.5