joi, 14 mai 2015

După dealuri: reușește să ajungă departe?

În lista mea interminabilă cu filme de văzut se strecoară, ocazional, câte un film românesc, ce încearcă să-mi atragă atenția, să-mi spună că și-n România se poate. Știu că se poate, iar, în ultimii ani, se poate din ce în ce mai bine. Am fost oarecum reticent cu filmul românesc, dar, după ce-am vizionat mai mult film european, am încercat să-l privesc dintr-o altă perspectivă, să-l înțeleg în totalitate. Acesta este și cazul filmului din 2012 al lui Cristian Mungiu, După dealuri. Prima dată, l-am discreditat complet, în ciuda premiilor câștigate. A doua oară, surprinzător, mi-a plăcut, am văzut și analizat multe elemente pe care le ignorasem. Să vedem, așadar, ce vrea să ne spună acest film.

Premiat pentru cel mai bun scenariu la Cannes, După dealuri (bazat pe o poveste reală) urmărește viața Voichiței, o fată plecată de la orfelinat, ce-și găsește adăpost într-o mânăstire. Reuniunea cu buna ei prietenă, Alina, o va pune pe Voichița într-o dilemă: alegerea dintre relația cu Alina sau legătura cu Dumnezeu. Scopul Alinei este de a o lua pe Voichița cu ea în Germania. Din cauza refuzului prietenei de a pleca, Alina îi privește pe cei aflați la mânăstire și pe Dumnezeu drept inamici. Deznodământul tragic o va face pe Voichița să se întrebe ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la noi. Cele două fete, premiate, de asemenea, la Cannes, joacă foarte bine, deși s-au aflat la debut. Cosmina Stratan (Voichița) și Cristina Flutur (Alina) oferă o interpretare puternică și convingătoare. De remarcat a fost și Valeriu Andriuță, în rolul preotului, pe care l-am urmărit cu plăcere, datorită aspectului plăcut și vocii liniștitoare (ca de preot).



Mi-au plăcut mult regia (Cristian Mungiu) și imaginea (Oleg Mutu). Mare parte din poveste se petrece în interiorul mânăstirii, ceea ce creează o atmosferă de mister; ni se prezintă un loc oarecum obișnuit, în care se petrec lucruri... mai puțin obișnuite. Se folosesc, în special la dialog, cadre lungi, lipsite de dinamism (au doar o mișcare ușoară a camerei). Unele cadre, filmate noaptea, la lumina lumânării, par un tribut adus filmului lui Kubrick, Barry Lydon (1975). De privit și analizat cadrele-secvență din finalul filmului. Primul, în timpul dialogului din mânăstire dintre polițist și preot (vedeți focalizarea - pe Voichița). La al doilea, în final, cel din mașină, observați mișcarea camerei (zoom in). Filmul se încheie brusc, în stilul lui Mungiu (la fel ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile). De asemenea, vedeți îmbrăcămintea Voichiței. De ce, după ce în întregul film a fost îmbrăcată în negru, în haine călugărești, poartă acum crem?

În afară de relația Voichița – Alina, Voichița – Dumnezeu și viața la mânăstire, regizorul creează o satiră despre România. Cu unele personaje aproape caricaturale, Mungiu prezintă o țară îndoctrinată de religie (vezi comportamentul măicuțelor, oamenii care vin “în turmă” la mânăstire, semnul de la intrare: Aceasta este casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede și nu cerceta.), o țară în care sistemul medical e la pământ (absența ambulanței), unde fetele rămân însărcinate la 15 ani (apare la un moment dat, în spital), iar cei proști (chiar retardați) iau decizii importante (vezi fratele Alinei).   


Prin scenariu, regie și actori, După dealuri devine un film important pentru cinematografia românească. Deși greu de suportat pentru cei neobișnuiți cu stilul european și românesc, filmul ar trebui vizionat nu neapărat pentru cultură cinematografică, ci pentru perspectivele pe care le oferă. Fiecare spectator poate vedea filmul în mod diferit: un film de groază (exorcizare și moarte), comedie (satira despre România și religie), dramă/psihologic (povestea orfanelor Voichița și Alina).

NOTA: 8

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu