Ted 2: nu e pedofil, doar drogat

Mi se pare foarte amuzant contrastul dintre înfățișarea ursulețului Ted și comportamentul său. E un ursuleț de pluș, dar se droghează, bea și înjură, toate pentru amuzamentul nostru. În comedie, nu există o rețetă a succesului, pentru că fiecare om percepe comicul în alt fel. Eu sunt destul de dificil în ceea ce privește umorul, mă aflu de multe ori în situații în care cei din jurul meu râd și eu am o față solemnă, ca la înformântare, și-mi zic în minte “mda, meh…”. Ted 2 m-a făcut să trec prin ambele stări: “HaHaHa!” și “să-mi dau palme!”.

Regizorul Seth MacFarlane aduce în cinematografe Ted 2, din iunie 2015. Ursulețul Ted se căsătorește cu aleasa inimii umpluturii sale de vată, Tami-Lynn. După un an, ca în orice relație, apar conflictele. Pentru a-și consolida relația, cei doi decid să aibă un copil. Decizia lor atrage atenția statului, care ignorase până atunci situația lui Ted, și se pune problema dacă Ted este o persoană sau un obiect. După ce este declarat obiect și i se revocă drepturile, fiindu-i anulată chiar și căsătoria cu Tami-Lynn, Ted face recurs pentru a dovedi că e o persoană. Așa ajung Ted și John (Mark Wahlberg) să o întâlnească pe avocata Samantha Jackson (Amanda Seyfried) și formează un trio de care nu ai cum să nu râzi.

Fiind însărcinată, Mila Kunis nu și-a putut relua rolul, așa că a fost eliminată subtil din poveste, printr-un divorț, iar în locul ei a venit Amanda Seyfried. Pe Seyfried am văzut-o și în Les Misérables (2012), unde nu mi-a plăcut, așa că am crezut că nu-mi va plăcea nici aici, dar am fost surprins, e o alegere foarte bună. Este expresivă și chiar face parte din poveste, iar glumele despre asemănarea dintre ea și Gollum sunt teribil de amuzante. 

Ted 2 reciclează momente și glume din primul film, dar o face bine. Îl vom revedea pe ursuleț cum conduce lovește / distruge o mașină. Ted și John vor avea iar o mică ceartă, iar obsedatul Donny revine pentru a-l captura pe Ted. Să nu vorbim de droguri... multe, multe glume despre droguri. Spre final, primim și nerd humour, acțiunea mutându-se la Comic-Con, unde începe o luptă între personaje: un Son Goku ce vrea să se transforme în Super Saiyan, dar e lovit în zona sensibilă (care, surprinzător!, nu e coada), un Dalek exterminator, un Bumblebee supărat și Godzilla.

Printre punctele slabe ale filmului se află umorul rasist, glumele cu homosexuali și alte câteva momente care sunt specifice lui Seth MacFarlane, dar care nu m-au prins deloc. Primele 30-40 de minute, până la apariția Samanthei, sunt destul de plictisitoare, dar apoi filmul devine foarte plăcut. Un alt punct în minus e Tami-Lynn. Nu mă deranjează ca personaj, mă deranjează un tic al ei. Mestecă gumă tot timpul. Nu e mare lucru, dar mă enervează... rău. Și se mai și aude uneori. Punct în minus.

Dacă trecem peste umorul slab pe-alocuri și peste ticul lui Tami-Lynn (cu care, probabil, doar eu am o problemă), Ted 2 este o comedie bună, cu cel puțin câteva momente care l-ar face și pe cel mai rigid om să râdă. Ted, John și Samantha formează un trio foarte plăcut, iar eu sunt nerăbdător să văd Ted 3.

NOTA: 7

Sense8: și-au pierdut frații Wachowski simțul artistic?

Anul 1999. Frații Wachowski lansează prima parte din seria Matrix, film care a creat un univers unic și a venit cu idei atât de puternice, încât au intrat imediat în ceea ce noi numim “popular culture”. Dar Matrix este mai mult de atât. Ambiția celor doi frați a dezvoltat un film cu o poveste bună, încărcată filosofic, personaje memorabile, secvențe impresionante și un soundtrack care te face instant să devii paranoic. Aceste elemente au dus la o revoluție în modul nostru de a gândi, Matrix a devenit mai mult decât un film.

16 ani mai târziu. Aceiași doi frați ne oferă serialul Sense8. 8 oameni devin, deodată, interconectați mental și emoțional. Ei își pot vorbi, deși se află la mii de kilometri distanță, iar această interconectivitate merge pe un principiu comunist: ce e al tău, e al tuturor, în sensul că cei opt își pot transmite între ei cunoștințele și abilitățile. Se merge mult pe dezvoltarea personajelor; astfel, întregul sezon este compus din secvențe ce au rolul de a prezenta personajele și de a le vedea cum se cunosc reciproc. Am simțit că doar pe asta s-a mers. Restul a fost lăsat deoparte. Nu am fost convins de poveste, nu știu cum au ajuns cei opt să fie interconectați și nici de ce vrea maleficul antagonist să-i scoată din joc. Antagonistul nostru are aceleași puteri ca cei 8, adică este un sensate, iar singurul său scop în serial este să fie. Atât. Nu prea face altceva (mai torturează ocazional oameni și le bântuie conștiința mai ceva ca spamul e-mailul).

Cele 8 personaje sunt din diferite părți ale lumii și reprezintă stereotipuri: Capheus (Kenya; africanul sărac), Kala (India; fata inocentă; trebuie să se căsătorească cu o persoană pe care nu o iubește, pentru că… India), Lito (Mexic; actor homosexual), Nomi (sau Michael – transsexual hacker; SUA), Riley (Marea Britanie; trecut întunecat), Sun (Coreea de Sud; știe arte marțiale – se putea altfel?!), Will (Chicago – SUA; polițist), Wolfgang (Germania; băiatul rău / infractorul). Cele 12 episoade din sezon sunt complet dedicate dezvoltării lor, dar povestea nu a reușit să mă aducă aproape de niciunul dintre personaje (mi-a plăcut puțin de fata din Coreea, totuși). La finalul sezonului, puteau să moară toți, mai ceva ca în Game of Thrones, și nu aș fi fost surprins sau șocat.

Cea mai mare dezamăgire e că mă așteptam la ceva spectaculos și SF. Nu mi s-a oferit asta. Tot ce am văzut a fost un fel de telenovelă, în care personajele își spun poveștile anoste și încearcă să interacționeze cu ceilalți. Lipsa unei idei centrale se simte și deranjează. Am trecut ușor peste primele trei episoade, dar a fost un chin să termin sezonul, pentru că nu se întâmplă mai nimic, eram confuz, nu știam ce vrea serialul de la viața mea, ce vrea să-mi transmită.

Dacă tot vorbim de mesaj, ceva mi-a transmis foarte clar: promovează mult comunitatea LGBT (persoane lesbiene, gay, bisexuale sau transsexuale). Știți gluma cu “It’s not sex, it’s HBO”? Ei bine, în serialul celor de la Netflix, e sex. Mult sex. Și inutil. Fiecare episod are cel puțin o secvență de sex. Cred că frații Wachowski au vrut să bată vreun record sau au pierdut un pariu, altfel nu-mi explic rostul acelor secvențe. Nu duc povestea mai departe și nu oferă niciun detaliu important. Nu sunt de acord cu sexul în filme și seriale doar de dragul sexului (pentru asta există filme porno). Ah, și nu e doar sex, e și sex cu gay și sex cu lesbiene, ca să fie treaba treabă. Nu am nimic cu persoanele homosexuale, să facă ce vor, e dreptul lor, dar nu e nevoie să aducem această chestiune în mainstream. Apropo, frații Wachowski duc sexul la o asemenea extremă încât secvența de top a serialului este o orgie la care participă patru dintre cei opt. Păcat, putea să fie ceva frumos...

Cam la asta se rezumă Sense8. Frații Wachowski mi-au demonstrat prin acest serial că au ajuns la epuizare artistică. Nu au oferit absolut nimic demn de menționat, nimic care să amintească de geniul lor din Matrix. Poate... poate voi vedea și următorul sezon, în speranța că serialul își va reveni miraculos. Până atunci, totuși, nu-i pot acorda mai mult de un indulgent 5.

Primul an de FJSC, de-a râsu-plânsu'

Se încheie în curând primul meu an la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării). Nu mă pot plânge, am cunoscut profesori implicați și colegi cu care poți colabora. Am învățat multe lucruri și nu regret anul pe care l-am investit aici. Pe de altă parte, însă, facultatea aceasta mi-a demonstrat, ironic, că suferă cumplit de o lipsă de comunicare și are câteva personaje destul de absurde, numai bune de transpus într-o comedie. Așa se face că închei anul cu două restanțe, una pe primul semestru, una acum, fiecare cu povestea ei.

PARTEA I: Cadoul de Crăciun – o restanță.

Să zicem că restanța e precum floarea de Nu-mă-uita. Îi ești foarte simpatic unui profesor, așa că vrea să te revadă și în toamnă. Cum eu nu voiam să o revăd în toamnă pe doamna profesoară, m-am dus la lămuriri, convins că-mi voi scoate un 5.

Ajung în sală și mă așez pe scaun. În fața mea, trei profesoare. Prima, V.B., este profesoara mea de seminar, pe care acum o simpatizez foarte mult că mi-a dat încă o restanță (deci, da, apare și în a doua poveste), urmată de o profesoară pe care nu știu cum o cheamă. O voi numi Profesoara Zâmbitoare, pentru că tot ce făcea era să râdă de mine. În cele din urmă, profesoara de curs, C.C., o doamnă în etate, oarecum simpatică și liniștită, dar cu un tic verbal: orice spuneam, îmi răspundea: “Nu se poate!”

Am stat la lămurire aproape 90 de minute și, ca să nu vă plictisesc, voi rezuma ce s-a întâmplat. A decurs cam așa:

C.T. Bună ziua! Nu înțeleg de ce am luat 4. Aș vrea să mă lămuriți și să vedem împreună dacă merit 5.

C.C. Nu se poate!

C.T. Ce nu se poate?

C.C. Dacă ai luat 4, rămâne 4, nu-ți voi schimba nota.

C.T. Dar nici măcar nu mi-ați văzut lucrarea...

C.C. Nu insista. O să-mi mulțumești în toamnă. Vei învăța și te vei bucura că te-am picat.

C.T. Serios? Nu mai bine vă uitați pe lucrare și-mi dați un 5?

C.C. Nu se poate!

Apoi, C.C. începe să vorbească cu o studentă, așa că o întreb pe profesoara de la seminar.

C.T. Bun. Îmi puteți explica, de exemplu, ce nu e în regulă la această întrebare și care era răspunsul corect?

V.B. se apropie, se uită la întrebare, se gândește îndelung (de unde-mi dau seama că era la fel ca mine, nu avea habar) și-mi spune: Dacă ai fi învățat, ai fi știut! Nu stau acum să repet seminarul.

C.T. Bine... nu repetați, dar ați putea doar să-mi spuneți care e varianta corectă și de ce?

V.B. Lasă, vei ști în toamnă. (eu eram gen: FUUUUUUUUUUUUUUUUUUCK!)

 Și lucrarea mea ajunge la Profesoara Zâmbitoare.

Profesoara Zâmbitoare: (se uită pe lucrare și râde) Aici nu e bine! (iar râde) Nici aici! (HaHa!) Uite ce a scris aici! (HaHaHa) 4!

C.T. (aveam o figură serioasă, dar în minte ziceam: Bun, când veți înceta să râdeți ca o hienă, doamnă hienă care sunteți, poate-mi veți explica și mie ce am greșit; întreb politicos): Îmi puteți explica ce am greșit?

Profesoara Zâmbitoare: Nici nu e nevoie să-ți explic. (iar râde!) 4! RESTANȚĂ!

Îmi iau lucrarea înapoi. Îmi dau seama că absurditatea din camera în care mă aflam depășise limitele legale. Încep să bat în retragere, dar zic:

C.T. Bun, să zicem că am greșit, dar pot măcar să văd o lucrare de 10, să văd ce a scris colegul meu acolo.

Profesoara Zâmbitoare: Nu se poate! (ticul ăsta verbal se transmite)

C.T. Vă rog, cu ce vă deranjează asta?

Profesoara Zâmbitoare: (se gândește, apoi râde) Nu am niciuna de 10 la CRP (specializarea mea), doar la Publicitate. 

C.T. Bun, dați-mi una de acolo.

Profesoara Zâmbitoare: Bine, dar trebuie să aștepți. (lucrările erau la C.C., care vorbea cu o fată de la publicitate).

Și aștept... și aștept... și aștept... timp de vreo 15-20 de minute, când C.C. termină discuția. Se uită la mine, de parcă ar fi zis: Ce dracu’ mai vrei? Cară-te!

Profesoara Zâmbitoare: Vrea să vadă o lucrare de 10.

C.C. Nu se poate!

C.T. Dar doamna mi-a zis că se poate… vreau doar să o văd, să știu ce ar fi trebuit să scriu…

C.C. Nu se poate!

C.T. De ce?...........

C.C. Lucrările sunt confidențiale.

C.T. În regulă. Acoperiți colțul și nu mă uit la nume.

C.C. Nu se poate!

Renunț. După 90 de minute de discuții absurde, îmi dau seama că C.C. nu poate spune decât “Nu se poate!”, Profesoara Zâmbitoare are ca unic scop în viață să râdă de lucrarea mea și V.B. îmi bagă vrăjeală și-mi dorește succes în toamnă...

PARTEA A II-A: MARELE PROTEST!

Aceeași profesoară de seminar (V.B.), alt curs, situație la fel de absurdă. Legenda spune că profesoara de curs a spus că persoanele care au mai mult de O ABSENȚĂ la seminar, nu vor putea intra în examen. Da, eu aveam două... azi am avut examenul, dar de-abia ieri am aflat că am restanță. Am primit-o cadou înainte de examen. Înainte de a ajunge în miezul poveștii, să clarific contextul.

V.B. e genul de profesoară care vine la facultate doar pentru că se plictisește acasă. Așa se face că uneori veneam noi și nu venea ea, alteori veneam și nu făceam mai nimic sau, în cazurile fericite, mai făceam câte ceva. Problema (și absurdul) apare în luna mai, la ultimul seminar. Am stabilit că atunci vom prezenta, pe grupe, proiectele. Am fost prezenți cam jumătate. Ne-am prezentat proiectele, toate bune. Pentru că erau mulți absenți, profesoara a zis că va mai ține un seminar, pentru a putea prezenta și cei care nu au venit azi, dar care vor să intre în examen. Bun! Eu am considerat că mi-am făcut treaba și nu am mai mers la acel seminar. Se pare că ne-a pus absențe atunci, nu înțeleg exact care e motivul. Mai aveam o absență de prin martie, deci, cu cea de acum, se făceau două. Depășisem generoasa ofertă de CEL MULT O ABSENȚĂ!

Am aflat situația actuală ieri, 10.6.2015, cu o zi înainte de examen. Din 24 de studenți, doar vreo 9 intrau în examen, toți picați din cauza absențelor. Panică și nervi! Îi scriu e-mailuri doamnei V.B. și încerc să rezolv situația. După vreo 5 e-mailuri și 4 ore pierdute, ajungem la concluzia că mă primește în examen, cu condiția să-i trimit după examen o scutire medicală. Așa facem! - - - Țin să menționez că alți colegi, de la alte grupe, au intrat în examen și cu o singură PREZENȚĂ la seminar, dar nu mai contează... tot ce contează e să respectăm regulile profesorului de curs, nu?

Așa se face că azi-dimineață, cu o oră înainte de examen, primesc un e-mail de la V.B. care-mi spune că-i pare rău, dar nu pot intra în examen. M-a luat din nou cu vrăjeală, ca-n semestrul trecut, cum că nu are nicio putere, că așa a decis profesoara de curs (prostii!). Îi zic că mă voi prezenta, totuși, și voi încerca să intru în examen, la care dumneai îmi răspunde:

Locul în examen îți este asigurat când îndeplinești toate condițiile. :)

Acel “:)” din finalul mesajului pare așa de sfidător, de parcă s-ar uita de sus la mine și ar râde malefic, apoi ar zice: “Ne vedem în toamnă!”

Cu ambiție, mă îmbrac și plec la facultate. Nu aveam mari pretenții. Tot ce voiam era să mi se dea posibilitatea să dau examenul, nu mi se părea normal să-l pic așa... Ajung în fața facultății, unde îi întâlnesc pe colegii mei, R.V. și A.V., în aceeași situație ca mine, tot restanțieri, dar cu mai puțină ambiție. Nu au vrut să intre la examen, au rămas pe-afară. 

Intru în amfiteatru și, pentru că majoritatea locurilor se ocupaseră, mă pun în prima bancă, în fața catedrei. Profesoara de curs, M.M., începe să explice regulamentul, modul de desfășurare al examenului și cum au picat foarte mulți studenți pentru că au lipsit de la seminar. V.B. nu venise încă. M.M. se apucă să verifice listele cu cei prezenți și să-i dea afară pe infractori (adică pe cei ca mine). Pentru că nu avea lista de la grupa mea, am scăpat. Dar știam că V.B. era pe drum și că aș fi fost dat afară în cele din urmă, așa că am decis să profit de ocazie pentru a explica ce mi s-a întâmplat (toată povestea de mai sus, cu seminarul) și de ce consider că am dreptul să dau examenul.

Ca să fie treaba treabă, mi s-a pus microfonul în față, așa că tot amfiteatrul mă putea auzi. Singurul meu scop era de a intra în examen, pentru că în toamnă am alte planuri (admitere UNATC) și nu am timp de pierdut cu restanțe. Nu mai știu exact care mi-a fost monologul. Știu că am încercat să explic că am o absență pentru că a trebuit să mă întorc în orașul natal, moment în care profesoara a râs de mine (de genul: da, ce problemă importantă ai avut, asta nu e o scuză) și colegii au râs și ei (bastarzii, ar fi trebuit să-mi ia apărarea; glumesc, evident). Asta nu m-a oprit. Voiam neapărat să o conving să mă lase să intru în examen. Nu m-am lăsat intimidat de acel râs al celor din jur și mi-am continuat monologul. Știu că la final am zis: “Chiar dacă pic, vreau să pic prin forțe proprii”. Nu știu de ce, dar toți din sală au început să mă aplaude, așa că în ochii profesoarei, care era la un metru în fața mea, vedeam deja ura și dorința de a mă vedea cum mor lent, dar în chinuri (bineînțeles, exagerez puțin... sau nu?). Discuția între mine și M.M. continua, dar nu ajungeam nicăieri. În cele din urmă, a ajuns și V.B., iar toată lumea a început să aplaude, de parcă era un show acolo. Nu înțeleg de ce au făcut-o și chiar aș vrea să știu cum era conversația mea cu M.M. privită din exterior. Colegii mei probabil se distrau pe cinste.

Începe o a doua repriză, mai scurtă puțin, în care V.B. a intrat în discuție. S-a terminat când M.M. a rugat-o pe V.B. să spună lista cu cei admiși în examen. Nu eram printre ei. Aici începe distracția.

M.M. Ai auzit. Ai restanță. Te rog să părăsești sala!

C.T. Nu plec. Cred că este dreptul meu să dau acest examen. V-am explicat de ce, v-am adus argumente.

M.M. Nu, nu ai niciun drept. Ai restanță.

C.T. Ce contează dacă-l dau acum sau în toamnă?

M.M. Atunci nu va mai conta ce ai făcut la seminar.

C.T. Da? Eu nu plec. Dacă tot am venit până aici, stau și dau examenul.

M.M. Dacă nu-ți convine ceva, te rog să pleci, să faci o cerere și să i-o duci doamnei decan.

C.T. V-am spus. Eu am venit la examen, vreau să dau examenul. Nu plec nicăieri.

M.M. Te rog să părăsești sala. Nu ai dreptul să fii aici. (o ignor) 

C.T. Rămân și dau examenul. Puteți să nu-l luați în considerare, dar eu îl dau.

M.M. Bine, treaba ta. Rămâi, dar nu vei primi foaie de examen.

... 

Așa se face că nu am primit foaie de examen. Am stat acolo, în prima bancă, aproape nemișcat, pe toată durata examenului. Am protestat împotriva absurdităților din FJSC. De unul singur, dar am protestat. La finalul examenului, pentru că a văzut că am fost insistent, M.M. mi-a zis să mai stau puțin, să vorbim. Am rămas. Am așteptat să termine niște documente, timp în care V.B. a plecat, apoi am vorbit. Am vorbit e mult spus, spuneam cuvinte doar ca să ne aflăm în treabă, pentru că-mi era clar că examenul trecuse și nu mai puteam face nimic. Nu eram supărat pe M.M., dar eram surprins de această situație absurdă. O profesoară a început să-mi ia partea, iar M.M. părea că mă înțelege, dar tot mi-a spus că acesta a fost regulamentul, că nu se pot face excepții și că ne vedem în toamnă ( :) ). Vrăjeală!

Așa că am plecat de-acolo pe cale amiabilă, puțin trist în sinea mea că nu mi-am îndeplinit scopul: să dau examenul. La ieșire, mă așteptau aceiași doi colegi, R.V. și A.V., alături de alți câțiva, care erau surprinși de “protestul meu” și mă felicitau. Au ajuns până la punctul în care mi-au spus că, deși am restanță, am făcut istorie în FJSC și că-mi vor scrie numele pe pereți. Nu știu ce li s-a părut așa deosebit în gestul meu, dar tot mă oftic că m-am ales cu încă o restanță. Toamnă, așteaptă-mă!

Și, dragă cititorule, pentru că te-am plictisit, adu-mi aminte când ne vedem, te rog, să-ți dau un cartof. :)