Avengers: Age of Ultron – Joss Whedon la apogeu?

Avengers: Age of Ultron s-a anunțat a fi un sequel foarte bun, care schimbă stilul cu o poveste serioasă și complexă, presărată cu umorul cu care am fost obișnuiți în primul film. A reușit Joss Whedon să creeze un film pe măsura așteptărilor?

Răzbunătorii se confruntă în acest film cu Ultron, un program ce posedă inteligență artificială. Deși proiectat de Tony Stark pentru a proteja Pământul, Ultron are alte planuri: evoluția. În viziunea lui, singura cale de a evolua este printr-o catastrofă, precum în mitul biblic al lui Noe. Ultron posedă toate informațiile stocate în internet și nu are o formă fizică, devenind astfel un puternic oponent.

Filmul începe cu un superb one-shot, unde camera îi urmărește pe Răzbunători într-o luptă cu forțele HYDRA, în Europa de Est. Aici îi vom întâlni pe frații Maximoff (Quicksilver - Aaron Taylor-Johnson – ce se poate mișca la viteze superumane;  Scarlet Witch -  Elizabeth Olsen – puteri mentale).

PUNCTE FORTE:

• ULTRON

Now I'm free, there are no strings on me! Am vrut să văd filmul în special pentru tema lui: confruntarea cu inteligența artificială. Ultron este un antagonist puternic, inteligent, ce poate controla o întreagă armată, deține toate informațiile aflate în internet și poate gândi, într-o anumită măsură, precum o ființă umană. Planul său: evoluția, prin orice mijloace, iar calea aleasă este exterminarea. Ultron este un deliciu: arată incredibil; mimica, deși din metal, redă perfect expresiile; vocea lui James Spader te face să vrei să-l asculți pe Ultron tot timpul. 

• PERSONAJELE

Pentru a-i extermina pe Răzbunători, Ultron vrea să-i dezbine, din interior. Personajele se confruntă cu propriile temeri și amintiri, iar apoi apar conflicte între membrii echipei. În acest sequel, aflăm mai multe despre Hawkeye ( Jeremy Renner ) și Natasha Romanoff ( Scarlett Johansson ), dar nici celelalte personaje nu sunt neglijate. 

• UMORUL

Deși mi s-a părut puțin forțat pe alocuri, au fost destul de multe momente care m-au amuzat. Joss Whedon știe cum să creeze comicul de limbaj și de personaj. 

PUNCTE SLABE:

• CONFLICTELE

Mă refer aici la conflictele fizice. Are conflicte bune, care te țin captivat. Avem o confruntare între Iron-Man (în impresionantul costum Hulkbuster) și Hulk, Iron-Man vs Ultron și altele. Totuși, importanța lor scade în a doua parte a filmului, în care nu se mai ține cont de calitate, ci de cantitate. Ultron are prea puțin screen-time, timpul fiind alocat luptelor dintre Răzbunători și sutele de roboți. La un moment dat, ai impresia că ești în Transformers, privești fără să mai înțelegi mare lucru sau fără să-ți mai pese. Mi-ar fi plăcut să-l văd mai mult pe Ultron în confruntări.

• DIALOGUL

Deși presărat cu umor, dialogul nu m-a impresionat decât pe alocuri. Ultron este fascinant și are unele replici memorabile, dar ideologia lui este destul de slab reprezentată. Nici celelalte personaje nu impresionează, cel puțin nu suficient de mult cât să le simpatizez sau să fiu implicat emoțional. Aș fi preferat o variantă mai scurtă a filmului (are 2 ore și 21 de minute), cu mai puține confruntări între Răzbunători și armata de roboți și mai mult dialog bine scris.

E posibil să fi avut așteptări prea mari de la Avengers: Age of Ultron. Are momentele sale bune, antagonist interesant și lupte impresionante, dar pierde mult la poveste și dialog. Voiam un film puternic, memorabil, pe care să vreau să-l revăd oricând... și ar fi avut șanse, pentru că, așa cum am zis, îmi place mult ideea de la care a plecat. Dar Joss Whedon s-a pierdut în acțiune, a mizat prea mult pe conflictele fizice și astfel filmul pare superficial. Chiar și așa, Ultron rămâne un antagonist deosebit, pe care l-aș privi nonstop, datorită CGI-ului incredibil și vocii unice a lui James Spader. 

NOTA MEA: 8

Daredevil: Marvel - un nou nivel

Îmi plac filmele cu supereroi. Tocmai pentru că-mi plac, tind să fiu critic. Surpriza acestei primăveri este serialul lansat de Netflix, Daredevil, care aduce o nouă perspectivă în Marvel Cinematic Universe. Primul sezon m-a captivat de la primul episod până la ultimul, iar mai jos aveți 7 motive pentru care Daredevil merită vizionat atât de fani, cât și de cei nefamiliarizați cu Universul Marvel sau cu supereroii.

1. SUPEREROUL

“E un om cu o mască, nu-i de parcă ar avea o armură metalică sau un ciocan magic”. Supereroul nostru nu este nici măcar erou, ci, mai degrabă, un antierou. La vârsta de nouă ani, Matt Murdock a orbit în urma contactului cu o substanță chimică. În urma accidentului, deși orb, Matt reușește să “vadă” lumea prin celelalte simțuri. Acum, el este avocat, pe timpul zilei, și “justițiar” noaptea. Scopul său este să-și transforme orașul într-un loc mai bun, aflat acum sub conducerea mafiei, în frunte cu Wilson Fisk. 

2. PERSONAJELE

Nu există bine absolut. Nu există rău absolut. Fiecare personaj are povestea sa și luptă pentru convingerile sale. Matt Murdock și Wilson Fisk au crescut în Hell’s Kitchen, un oraș care devine mai rău și mai violent în fiecare zi. Matt, sătul de crime și corupție, îi aduce pe infractori în fața instanței, dar, uneori, legea nu este de ajuns. Wilson Fisk își dorește schimbarea la nivel înalt, mergând pe principiul “scopul scuză mijloacele”. Diferențele dintre viziunile celor doi va duce la un conflict. Toate personajele sunt bine construite și li se acordă atenție, astfel încât să le înțelegi povestea și motivele.

3. ATMOSFERA ÎNTUNECATĂ

Nu este “friendly neighbourhood” și nu există personaje cu puteri miraculoase, doar un om care a rămas cu un handicap (sau “dar”, cum îl numește el) în urma unui accident. Hell’s Kitchen este un oraș corupt în totalitate, unde nu poți avea încredere nici măcar în poliție. Atmosfera întunecată este redată nu doar prin imagine, ci și prin conflictele interioare ale personajelor: luarea deciziilor, relațiile cu celelalte personaje, dorințe și dezamăgiri. Serialul nu se abține deloc din a-ți arăta cât de departe poate ajunge criminalitatea și cât de violente sunt personajele. Am asistat la o secvență de câteva minute în care un om a fost bătut și lovit în cap până a fost, efectiv, decapitat.

4. ACTORII

Toți actorii își joacă perfect rolul. În rolul lui Matt Murdock îl avem pe Charlie Cox, despre care cred că a fost cea mai bună alegere. M-a convins din primele minute că va reuși să creeze un personaj demn de atenția noastră. Nici Vincent D'Onofrio îl rolul lui Wilson Fisk nu e mai prejos. Am spus despre Fisk că se află la conducerea mafiei. Totuși, este om, are traume din copilărie, are emoții și sentimente, iar Vincent redă perfect această îmbinare între agresivitate și, să zicem, inocență. Scenariul e atât de bine scris și actorul joacă atât de bine, încât, la un moment dat, nu mai vedeam un conducător al mafiei, ci un om cu un trecut trist, care ar face orice pentru visurile sale, un om care poate iubi și care este iubit.

5. SCENARIUL ȘI REGIA

Fără a intra în detalii, pentru a nu vă ruina experiența vizionării, vă spun că serialul este foarte bine scris și regizat. Fiecare episod este echilibrat, astfel încât să ofere profunzime personajelor, contur și dinamism poveștii. Personajele au povești și motivații, pe care le vom afla pe parcurs. Nu a trecut un episod fără să fiu surprins de vreun moment tensionat sau de vreo decizie neașteptată, dar nu ieșită din context, a vreunui personaj.

6. LUPTELE

Da, sunt multe, multe lupte, dar sunt un spectacol vizual. Atent coregrafiate și trase, de obicei, în cadre lungi, oferă un frumos spectacol, de care ești și atașat emoțional, pentru că protagonistul nostru nu scapă întotdeauna cu bine de acolo. Pot spune că, la acest nivel, a depășit chiar și Arrow, un alt serial pe care-l urmăresc cu plăcere și în care coregrafia este foarte bună.

7. MARVEL CINEMATIC UNIVERSE

Serialul are loc în urma evenimentelor din The Avengers și se află în Universul Marvel. Vestea bună e că Daredevil nu este singura colaborare dintre Marvel și Netflix, urmând seriale precum Iron Fist (2015), Luke Cage (2016) și A.K.A. Jessica Jones (2015). Probabil va fi un crossover între aceste seriale, așa cum se întâmplă cu The Flash și Arrow de la DC Comics.

BONUS

Un superb intro, asemănător cu cel din Hannibal (2013). Dominat de roșu, cu o melodie ce redă eroismul, epicul și tristețea, intro-ul anunță temele și motivele regăsite în serial: lupta pentru dreptate, speranța, credința, conflictul interior. 

Pe scurt:

+protagonist cu un conflict interior;

+personaje puternice, cu trecut și motivații;

+scenariu și regie care surprind prin redarea atmosferei sumbre din Hell’s Kitchen;

+actori excelenți;

+Marvel schimbă strategia: lasă copiilor desenele animate și atrage adulții prin povești și personaje puternice;

Ce părere aveți, îl încercați? Dacă l-ați văzut deja, ce v-a plăcut și ce nu?

Fifty shades of Grey sau cum să transformi o poveste pentru adolescenți într-un film 18+

Ecranizarea cărții-fenomen Fifty shades of Grey, cu premiera în România pe 13 februarie, reușește să scoată în evidență cele mai bune părți ale cărții, dar eșuează în a prezenta o poveste captivantă. Filmul regizoarei Sam Taylor-Johnson are dialog prost, personaje slab caracterizate și un fir narativ lipsit de profunzime. În urma celor 125 de minute de vizionare, nu mi-am putut da seama ce gen de film am văzut. Un film romantic, dramă, comedie, porno... film cu pirați?

Cincizeci de umbre ale lui Grey cuprinde evoluția relației dintre Anastasia Steele, o studentă la literatură, și Christian Grey, un bărbat bogat și intimidant. Ana se îndrăgostește de el, dar Grey nu dorește o relație sentimentală, ci una care să-i satisfacă nevoile trupești. Prima parte a filmului este plăcută, ne sunt prezentate personajele și dialogul are suficient umor încât să te facă, cel puțin, să zâmbești. În a doua parte, însă, filmul încearcă să se ia prea în serios, trece de la povestea adolescentină la sadomasochism.

Dakota Johnson oferă o interpretare decentă personajului său, Anastasia Steele. Cred că a fost singura parte bună a filmului. Timidă și naivă, tânără studentă este în așteptarea descoperirii dragostei adevărate, iar Grey este Făt-Frumos. Jamie Dornan, în rolul lui Christian Grey, este incapabil să-i dea personajului său un aspect memorabil. Christian Grey pare cel mult acel băiat cu doi-trei ani mai mare, cool, cu bani și mașină, de care fetele de liceu se îndrăgostesc iremediabil. În film, Grey se vrea a fi un bărbat bogat, intimidant, dominator, dar care are o latură sensibilă, un trecut întunecat, care l-a schimbat atât de mult încât nu-și poate satisface dorințele sexuale decât prin sadomasochism. Dacă Grey nu ar fi fost bogat, credeți că această poveste ar fi avut atât de multe admiratoare?

Regizorul Akira Kurosawa spunea: “cu un scenariu prost, nici măcar un regizor bun nu poate face un film satisfăcător”. Admir încercarea regizoarei Sam Taylor-Johnson și a scenaristei Kelly Marcel de a face filmul cât mai plăcut. Anastasia, care în carte are o gândire critică și filosofică (“îl iubesc, nu-l iubesc, mă iubește, nu mă iubește”) devine o studentă naivă, a cărei prime iubiri este un bărbat care nu-i poate oferi ceea ce-și dorește: o relație normală. Christian este mai uman,  spre deosebire de carte, unde este obsedat de sex. Chiar și așa, filmul nu reușește să emoționeze sau să captiveze. Personajele sunt lipsite de profunzime (știm prea puține informații despre ele, în special despre Grey și drama care l-a transformat în ceea ce este). Dialogul, deși amuzant pe alocuri, este prost. 

Trebuie să menționez și coloana sonoră. Deși avem un nume mare, Danny Elfman (nominalizat la 4 Oscaruri), piesele alese pur și simplu nu se potrivesc cu filmul, în special la scenele de sex. Dacă mă întrebați ce mi-a displăcut cel mai mult la film, răspunsul este: muzica.

În cele din urmă, Fifty shades of Grey nu este decât un film comercial cu o bună campanie de marketing (vezi data lansării). Este ușor de urmărit și cred că unor persoane le va plăcea, va fi o plăcere vinovată. Totuși, nu reușește să treacă de mediocritate pe niciun plan. Este lipsit de emoție, dramă și, mai ales, romantism. Putea fi o poveste de succes despre o iubire adolescentină, dar falsa seriozitate cu care tratează un subiect atât de complex îl face un film slab. Are, trebuie să spun, un atu: filmul e mai puțin prost decât cartea. 

Dacă vreți un film cu o relație la fel de neobișnuită, cu dialog bine scris și personaje captivante, vă recomand Bitter Moon, 1992, în regia lui Roman Polanski.

NOTA: 4 ( nu citiți cartea! )